[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de vladalexandruuhisem

Mantuitorul ne da exemplu de rugaciune pe vamesul din pilda. In acelasi timp, Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne bucuram intru toate.
Eu , smerenia o vad ca pe o injosire, o cearta cu tine insuti si o rugaciune catre Dumnezeu sa ne ierte.
Pe de alta parte, Dumnezeu ne indeamna sa ne bucuram.
Pai cum sa ne si smerim si sa ne si bucuram? Care este raportul dintre cele doua virtutii, daca intelegeti ce vreau sa zic?

Un subiect foarte frumos, mulţumesc!
Smerenia şi bucuria sunt lucruri creştineşti, duhovniceşti. Ca urmare, din capul locului să ţinem cont că atunci când tindem să le gândim contradictoriu e semn pentru noi că amestecăm cugetarea lumească în chestiuni care o depăşesc.
Altfel spus, această aparentă dilemă (întrucât cele duhovniceşti nu sunt contradictorii ci în comuniune şi completare, după Chipul Sfintei Treimi) e potrivit să fie abordată cu ...smerită cugetare. Altfel nu iese nimic, decât cel mult o vană satisfacţie egocentrică, pseudo-intelectuală.
Îmi plac toate răspunsurile colegilor, nu doar întrebarea. Şi citind răspunsurile lor deja gândesc: iată, fiecare zice un pic altfel, aşadar e implicată cu adevărat cugetarea fiecăruia şi experienţa fiecăruia. Cu toţii ne voim smeriţi! Suntem, iată, conştienţi că smerenia şi bucuria sunt bune, sunt de dorit, sunt de căutat şi însuşit. Iar aceasta e deja un pas cu folos.

Smerenia e, precum înţeleg şi cred, o stare sufletească mai delicată şi mai greu de "prins" decât aburul... Cum zici, fie şi o clipă, "sunt smerit" - cum ai pierdut-o... E de o gingăşie şi de o imaterialitate de nespus, imposibil de împropietărit de cineva. Cu sensul că nu poate spune nimeni că o are, întrucât în acea clipă a şi pierdut-o. Aşa e smerenia, cred. Prin urmare mai degrabă e un dar al Duhului, la fel de uşor de rănit şi de pierdut ca şi Harul. Care, dealtfel, cred că o germinează în om sau îl germinează pe om înlăuntrul ei... Smerenia nu e din lumea aceasta, deşi se manifestă şi în ea, în noi, fie şi ca un fulger de o clipită...
Smerenia îmi pare şi un mod de a fi. Un fel de a fi al unei persoane. Anume modul de a fi în Hristos, cu adevărat. Cine Îl cunoaşte pe Domnul este smerit, deşi poate pierde darul acesta de a fi, tocmai prin mândrie - care nu ne părăseşte niciodată atât de convingător încât să spunem gata, acum am lichidat cu mândria, de acum sunt smerit...
Smerenia mai degrabă aş vedea-o ca pe o căutare. Îmi place s-o cuget ca pe un proces al devenirii noastre, întru Fiinţă. Un proces foarte dificil, cred că cel mai dificil şi totodată crucial, de el atârnînd toate.
Eu sunt conştient că vorbesc acum despre smerenie mai degrabă cu dor, decât dinlăuntrul ei... Dar vorbind despre ea, caut totuşi să mă apropii, cumva, să mă redefinesc, să mă cunosc, să mă plâng cu milă ca pe un mort...

*
Bucuria vine când smerenia înfloreşte în suflet. E un rod al ei. Fiind o clipă în pace, lepădîndu-se de cele lumeşti, sufletul gustă smerit din întâlnirea, fie şi cu totul infimă, a Dumnezeirii. Sunt atâtea moduri şi trepte de a fi în Hristos!
Şi invers, simţind gustul bucuriei smerite, omul trăieşte o recunoştinţă copleşitoare pentru Creatorul şi Proniatorul nostru, Dumnezeu. Iar această recunoştinţă este tot smerenie...

Vlad, nu pot vedea smerenia ca pe o înjosire a omului ci, dimpotrivă, ca pe o minunată înălţare a lui la demnitatea care i-a fost hărăzită dintru început de Creator. De înjosit, da, omul smerit îşi înjoseşte mizeriile sufleteşti, egoismul, toată răutatea şi nedreptatea, trufia şi cele deşertăciuni, nebunia şi moartea. Acestea sunt înjosite, iar nu omul întreg! Cine le înjoseşte în lucrarea smereniei? Duhul pocăinţei! Care e darul Domnului în noi.

Să ne bucurăm aşadar în Domnul, din smerenie şi întru smerenie! Spre slava lui Dumnezeu!