[maria32]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Problema asta s-a discutat şi pe la Teologie. Pe scurt, opinia părinţilor profesori e cam aşa:
1) când copilul e foarte mic trebuie avut grijă mai întâi la limitele lui naturale, fireşti; nu tulburăm programul de hrană şi somn, acestea fiind principalele activităţi ale sugarului; cum s-a obişnuit, aşa îl lăsăm, altminteri apar variate tulburări, îmbolnăviri etc.
2) nu se pune problema de a veni la împărtăşit cu un copil mic (sugar) nemâncat; asta e o exagerare. Cu toate acestea, dacă sunt copii cre nu dau semne de nelinişte sau alte tulburări când sunt aduşi la împărtăşanie ţinînd ajunarea, atunci e ok, mergem înainte;
3) cu copiii mai mari, după 3 ani în general (deşi vârsta în sine nu înseamnă mare lucru, importantă e vârsta de dezvoltare; unii copii sunt la 2 ani mai dezvoltaţi psiho-motor decât alţii la 5), putem începe să le explicăm sensul ajunării şi alte amănunte ale vieţii de credinţă; dacă vom găsi un mod de a comunica pe înţelesul lor, atunci copiii se vor arăta foarte cooperanţi şi nu vor apărea probleme.

În general, părinţii profesori au atras atenţia că viaţa de credinţă trebuie abordată cu discernământ, fentînd atât lenea cât şi exagerările. Duhovnicul nu poate impune reguli peste capul părinţilor, deoarece aceştia cunosc (sau ar trebui să cunoască) cel mai bine caracteristicile fiecărui copil în parte şi răspund pentru aceasta atât în faţa legii lumeşti cât şi în faţa lui Dumnezeu sau altfel spus în faţa conştiinţei lor şi a copiilor, mai întâi. Totul se face prin cooperare între părinţi şi duhovnic, prin împreună-sfătuire, avînd pe primul plan folosul copilului, atât duhovnicesc cât şi de altă natură. Nu merge cu reguli fixe, rigide, care să se aplice uniform şi mecanicist oricărui copil în ciuda specificităţilor fiecăruia!
În final, voi da exemplul copiilor mei: Tudor participa la slujbe cu mult entuziasm, încă de la 3 ani; se ruga, avea răbdare cât timp dura slujba, însă îi era mai greu să ajuneze. După 4 ani a reuşit să ţină cot la cot cu noi, de fapt cu mama lui întrucât eu sunt mai delăsător, mai neputincios pur şi simplu. Ori de-a dreptul trândav, vai mie. În schimb, Maria ajuna fără probleme, era conştiincioasă în privinţa programului, foarte punctuală etc. Dar pe timpul slujbei nu era deloc atentă, se plictisea repede, nu înţelegea, se smiorcăia, voia la joacă etc. La 5 ani Tudor ştia pe de rost şi zicea )cânta) cu bucurie cam toate rugăciunile de la Sfânta Liturghie, Vecernie, Maslu şi chiar a reţinut psalmi întregi, fiind pasionat de Utrenie. În schimb, Maria abia zice "Tatăl nostru" până la capăt. Şi diferenţele pot continua... Ce să facem aşadar? Să aplicăm aceeaşi măsură pentru amândoi? E limpede că Dumnezeu le-a dat daruri diferite şi noi încercăm să ţinem cont de asta şi să îi ajutăm, cu răbdare, să îşi depăşească limitele în ritmul lor personal, iar nu în ritmul nostru.

Multumesc pentru raspuns si exemplele din viata personala.