<< continuare >>
3. Asceza creștină ca mijloc de colaborare cu harul în procesul sfințirii personale
Cuvântul „asceză” (gr. askesis) înseamnă exercițiu, câștigarea unei deprinderi bune prin austeritate, privațiune. Asceza este lupta continuă pentru desprinderea de patimi și descătușarea sufletului de planul vieții corupte pentru a ajunge la starea de nepătimire prin dobândirea virtuților. Ea țintește schimbarea radicală a modului de gândire, care va influența și modul de viețuire pentru a se ajunge la moartea „omului trupesc” și învierea „omului duhovnicesc”. Sfântul Apostol Pavel compară viața creștină cu lupta atleților în stadion. „Nu știți voi că cei care aleargă în stadion toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați ca să-l luați. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Și aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci așa alerg, nu ca la întâmplare. Așa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 24-29). În epistola către Evrei, același Apostol spune: „În lupta voastră cu păcatul, nu va-ți împotrivit încă până la sânge” (12, 4). Mântuitorul Însuși zice că: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Tot El spune: „cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze”(Matei 16, 24). Și de asemenea: „Intrați pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care apucă pe ea. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Din toate aceste texte înțelegem că viața creștină presupune o angajare constantă în lupta cu păcatul care ne împiedică să urmăm lui Hristos sau să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu pe care o pregustăm încă din viața aceasta.
De fapt toată Sfânta Scriptură este o descriere a dramei omului căzut în păcat și a efortului de a se elibera de sub stăpânirea lui. Păcatul este cea mai mare tragedie a omului, cauza tuturor relelor și suferințelor omenești care culmină cu moartea. Spiritualitatea ortodoxă consideră păcatul ca boală adânc înrădăcinată în firea umană de care fiecare om trebuie să se îngrijească folosind toate mijloacele pentru ca să se vindece. Desigur vindecarea vine numai de la Dumnezeu, Care, prin moartea și învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a eliberat de păcat și de toate consecințele lui. De aceea este absolut necesar să fim uniți cu Hristos pentru ca harul Lui să lucreze în noi vindecarea de boala păcatului. Așa cum am spus mai sus, firea (natura) umană a Domnului, care a recapitulat în sine toată umanitatea, este ca un aluat care dospește frământătura întregii naturi umane, o vindecă și o înnoiește. De aceea Sfinții Părinți numesc Sfânta Împărtășanie „antidotul morții”, leacul care ne procură nemurirea, iar Biserica - în care îl lăudăm pe Dumnezeu, ne spovedim și ne împărtășim cu Sfintele Taine, învățăm cum să ne luptăm cu păcatul pentru ca să-l biruim - o numesc „laboratorul învierii”.
Părinții tradiției ascetice, marii asceți ai monahismului răsăritean și apusean au fost, în același timp, și mari cunoscători ai sufletului omenesc. Acești Părinți, care n-au făcut studii de medicină sau de psihologie, ci călăuziți de lumina Sfintelor Scripturi și a tradiției ascetice a înaintașilor ca și de experiența proprie a vieții lor, de căderi și ridicări în lupta cu păcatul și pentru dobândirea virtuților, analizează în scrierile lor cele mai subtile procese și mișcări ale sufletului omenesc. Găsim astfel în scrierile ascetice, descrierea, chiar dacă nu întotdeauna sistematică, a întregului mecanism al patimilor și al luptei împotriva lor (căci „cine nu se luptă după legile jocului nu ia cununa”, (cf. II Timotei 2, 5). Găsim, de asemenea, îndrumări privind rugăciunea și felul în care trebuie făcută pentru a ajunge, cu harul lui Dumnezeu, la rugăciunea neîncetată (Luca 18, 1; I Tesaloniceni 5, 17) și la „simțirea inimii”, adică a harului care lucrează în suflet când sunt înlăturate obstacolele care-i împiedică manifestarea, ca și sfaturi practice pentru cele mai diverse stări sau încercări sufletești proprii fiecărui om. Cele mai cunoscute și apreciate cărți de spiritualitate ortodoxă sunt: Patericul, Filocalia (în mai multe tomuri) și „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul.
Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|