[Igor_Paslusnik]

Spre deosebire de teologia Părinţilor ortodocşi din Est şi Vest, tradiţia teologică franca îşi cunoaştere plinătatea în întregime numai în Augustin. Francii mai apoi, indiferent ce sfânt părinte, latin sau grec, era în istorie, îl subordonau ideilor augustiniene. Asta însemnând chiar şi dogmele Sfintelor Sinoade Ecumenice. (Franks, Romanş, Feudalism, & Doctrine, Fr. Romanides John S., Tesalonic, 1975, pag. 97-101.)
Datorită acestor idei confuze ale lui Augustin, va apărea mai târziu şi secularismul, care, într-un sens, este doar un ataşament mai ferm pentru justificarea prevăzută iniţial de păcatul originar, că păcatul este firea noastră naturală, a oamenilor şi prin urmare, nu necesită remedierea prin iertare, ci doar o acceptare a jertfei divine şi astfel omul este predestinat la mântuire. Plafonarea în general pe acest spirit al ereziilor din Vest, adoptate şi încununate de franci, validate de viziunea eretică a lui Augustin pentru botezul ereticilor, o vedere care a contribuit foarte mult la mişcarea ecumenică din prezent şi ereziile sale divergente pe care creat în mare măsură. În concluzie putem spune sincer că, deoarece Biserica Ortodoxă niciodată a efectuat în mod oficial condamnarea făcută de unii dintre Sfinţii noştri Părinţi şi monahi asupra acestui Episcop al Hiponiei Africii, învăţăturile sale au ajuns acum să formeze erezii chiar mai mari decât biserica franco-latinilor, anume prin ecumenism, sincretismul religios care va duce la unirea întregii idei de divinitate, într-o aceeaşi formă expusă în aceleaşi clădiri pe tot cuprinsul pământului, precum avem azi în Camera tăcerii din cadrul O.N.U., Organizaţia Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, Noul Mucenic rus, Arhiepiscopul Hilarion Troitsky a comentat: Să Îi mulţumim lui Dumnezeu că doctrina Bisericii Răsăritene a fost formulată în afară sferei ereziilor augustiniene, care trebuie să le considerăm întotdeauna străine şi nemantuitoare, precum ele şi sunt. (The Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities, translated by M. Jerenic, Oxford Univeristy Press, p. 31.) Augustin este vinovat de prea multe erori teologice serioase şi a înşelat generaţii de oameni în pierderea mântuirii prin învăţătură să despre păcatul original şi predestinare. Toate acestea, sper, că va da un bun motiv de a judecă acest om şi învăţăturile sale că nevrednice, şi nedemne de orice venerare sau de respect, pentru că el a cules mult distrugerea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Augustin nu este nici sfânt şi nici părinte al bisericii. Metodă lui Augustin, filosofică, nu theologica, credea că putem cunoaşte Sfânta Treime prin speculaţii logice, numindu-le create de Dumnezeu pentru noi, independent de iconomia Revelaţiei. Credea mai ales că platonicienii cunoscuseră Treimea. Această este doctrina lui Augustin, atât de profund speculativă şi filosofică încât pentru multă vreme în Apus au existat împotriviri foarte mari faţă de ea, ducând la naşterea în Evul mediu la Legendă îngerului: Augustin, meditând la taină Treimii, se plimbă pe ţărmul marii şi întâlneşte un copilaş care, jucându-se cu o lopăţică, îi spune că vrea să mute toată apă marii într-o gropită săpată de el în nisipul de pe plajă. Augustin se uimeşte de un asemenea lucru imposibil de îndeplinit, iar copilul apoi se preface în lumina, arătând lui Augustin că e un înger trimis de Dumnezeu să-i spună: Să fac această mi-ar fi mie mai uşor decât ţie să epuizezi adâncimile tainei Treimii numai cu puterea raţiunii omeneşti, după care a dispărut din vederea omenească.
Ar fi nepotrivit să numesc teologie, gândirea augustiniană, căci, după cum ştim, adevărată teologie nu este speculaţie, ci trăirea în Dumnezeu prin har, asemănătoare celei a lui Moisi de pe vârful Sinaiului. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Moise, că pildă teologilor, într-un chip mai presus de raţiunea/înţelegerea omenească. Din această cauza puţini sfinţi au primit numirea de Teolog în Biserica Ortodoxă: Sfântul Evanghelist Ioan Teologul, Sfântul Grigorie de Nazians, numit şi Teologul, Sfântul Symeon, numit şi el Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, numit şi el Teologul, în Biserica Greciei şi a Rusiei, care a recapitulat şi întărit în chip minunat toată teologia Părinţilor de dinainte. Apoi Sfântul Marcu al Efesului în Grecia, sau mai contemporani, Sfântul Ignatie Briancianinov şi Sfântul Serafim de Sarov în Rusia şi Sfântul Vasile de la Poiana Mărului în România prin frumoasele sale scrieri isihaste şi ale îndumnezeirii şi vederii luminii necreate (Introducere în rugăciunea lui Iisus şi isihasm, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Deisis, Sibiu, 2009, p. 325-437.) , care nu este numit, dar poate fi numit teolog. Astfel, rătăcirea metodei teologice a lui Augustin şi a Apusului însumează multă pierdere şi este deajuns pentru a arată falsitatea doctrinei lor trinitare.
Augustin, apărând doctrina Bisericii de pelagianism, a mers prea departe. Susţinând necesitatea absolută a harului dumnezeiesc, învaţă că voinţă omului este atât de slăbită şi neputincioasă din cauza păcatului strămoşesc, încât nu poate face fără ajutorul lui Dumnezeu decât fapte rele. Tot a acestuia este şi ideea că Dumnezeu nu vrea că toţi oamenii să se mântuiască, ci numai unii. Cei ce se mântuiesc, e pentru că harul divin i-a ales spre mântuire din veci sau i-a predestinat să scape de osânda. Cei sortiţi osândirii rămân în numărul celor pierduţi pentru vecie fără şansă de întoarcere (ideea a fost preluată de protestantism).
Cu toate acestea contribuţia la viitoarea ruptură din sânul bisericii este de netăgăduit, Augustin sugerează, într-o manieră nu tocmai elaborată şi confuză, că Sfântul Duh ar purcede nu numai de la Dumnezeu Tatăl dar şi de la Dumnezeu Fiul, argument ceea ce a dus mai târziu la apariţia celebrei erezii filioque, una din straşnicele argumente ce a marcat apariţia catolicismului. Aşadar, Fericitul Augustin este considerat neoficial primul Sfânt Părinte ce promovează această idee, fapt ce nu ne poate induce o lipsa de credibilitate faţă de un asemenea teolog şi asta tocmai datorită perioadei timpurii în care a trăit acesta, cu o relativ recentă proclamare a creştinismului că religie de stat şi multă confuzie şi neclaritate cu privire la dogmele creştineşti ce se vor rafina în următoarele sute de ani cu precădere în partea Apuseană a Imperiului Roman.