[cristiboss56]

3.2 Despătimirea sau purificarea de patimi

Pentru a se putea lupta „după lege” (cf. II Timotei 2, 5) , adică constant şi sistematic, împotriva păcatului, credinciosul are nevoie de un povăţuitor, adică de o persoană experimentată în viaţa duhovnicească. Acesta este duhovnicul, care primeşte mărturisirea regulată a păcatelor şi dă îndrumări şi sfaturi cu privire la viaţa duhovnicească a fiilor săi, urmărindu-le îndeaproape evoluţia spirituală.

3.2.1 Credinţa. Fundamentul vieţii duhovniceşti, care înseamnă luptă contantă împotriva păcatului şi pentru dobândirea virtuţilor, adică a deprinderilor bune contrare patimilor, este credinţa. Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) spune: „Credinţa este prin fire începutul virtuţilor”, iar „binele fiind sfârşitul virtuţilor este concentrat înlăuntrul credinţei”. Aşadar credinţa este binele concentrat, iar binele este credinţa actualizată. Desigur credinţa este ea însăşi un dar al lui Dumnezeu pe care dacă nu-l avem trebuie să-l cerem. Căci cine vrea să creadă şi se roagă lui Dumnezeu să-i dea credinţă, va ajunge, fără îndoială, să poată crede. Iar pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, prin împlinirea constantă a poruncilor lui Dumnezeu şi dobândirea virtuţilor, credinţa devine o evidenţă atotluminoasă (Părintele Profesor Dumitru Stăniloae). Se înţelege de la sine că numai printr-o credinţă fermă, care este puterea lui Dumnezeu în noi, putem sta împotriva celui rău şi ne putem angaja la lupta „până la sânge” cu păcatul.

3.2.2 Pocăinţa.
Pocăinţa ca Taină a mărturisirii păcatelor, dar şi ca lucrare de căinţă pentru păcatele săvârşite are de asemenea o valoare fundamentală în viaţa duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) spune: „Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu este deasupra ispitelor, nici una din virtuţi nu este mai înaltă decât pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată”. Viaţa creştină este o viaţă de pocăinţă neîncetată, adică de convertire neîncetată de la păcat la Hristos prin împlinirea poruncilor Lui. Şi cum nimeni nu poate pretinde vreodată că a biruit cu totul păcatul, înseamnă că pocăinţa trebuie să ne însoţească toată viaţa. Totodată pocăinţa, prin regretul stării de nedesăvârşire în care ne aflăm mereu, devine un mijloc şi un imbold permanent spre neîncetată înaintare în viaţa duhovnicească. Pocăinţa adevărată, care se exprimă adeseori prin lacrimi de căinţă pentru păcate, înseamnă deci dinamism spre virtute şi este contrariul nemulţumirii descurajante care paralizează elanul credinciosului spre mai bine.

3.2.3 Rugăciunea.
Pocăinţa ne îndeamnă mereu la rugăciune şi ne însoţeşte în timpul rugăciunii pentru ca aceasta să se facă „cu inimă înfrântă şi smerită” (Psalm 50, 18) şi cu atenţia necesară pentru ca mintea să nu se împrăştie în altă parte, ci să coboare în inimă. O rugăciune care se face doar cu mintea, fără participarea inimii, este o rugăciune rece, exterioară, formală şi nu ne poate uni cu Dumnezeu care sălăşluieşte tocmai în inima noastră. De aceea toţi Părinţii insistă pe „rugăciunea inimii”, adică pe rugăciunea care angajează toată fiinţa noastră, concentrată în inimă. Este adevărat că atunci când auzim de „rugăciunea inimii” în Spiritualitatea ortodoxă, ne gândim în primul rând la aşa zisa „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, care este rugăciunea de toată vremea (adică se repetă mereu, în orice loc, în timpul lucrului, în călătorie…) a monahilor, dar şi a multor credincioşi fervenţi.
Însă orice rugăciune, individuală sau obştească, trebuie să tindă să devină cu adevărat o rugăciune a inimii. Desigur lucrul acesta nu este uşor pentru că mintea omului este obişnuită să se ocupe mai mult cu lucrurile exterioare, decât cu cele interioare, care privesc pe Dumnezeu. Tocmai de aceea rugăciunea cere un efort deosebit de atenţie care trebuie dirijată spre inimă. Altfel mintea se răspândeşte în cele din afară, chiar în timpul rugăciunii. Iar o rugăciune făcută cu mintea împrăştiată este o rugăciune impură, nedemnă de Dumnezeu; ea nu poate contribui la transformarea omului lăuntric. Numai rugăciunea inimii transformă cu adevărat inima, o pacifică şi îi recompune unitatea pe măsură ce toate puterile (energiile) lăuntrice: gândurile, sentimentele, voinţa… se concentrează din nou în ea. Iar unitatea inimii înseamnă în acelaşi timp unitatea cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Aceasta înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu, care este pace şi bucurie în Duhul Sfânt, s-a instalat cu adevărat în inima omului. Dragostea lui Dumnezeu inundă inima şi o face să simtă pe toţi oamenii ca propriile sale mădulare, pentru care este în stare să-şi dea viaţa. Este adevărat că pentru a ajunge la această stare trebuie să ne rugăm mult, neîncetat, cum ne îndeamnă Apostolul Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). Chiar dacă nu mulţi ajung la starea de simţire permanentă a harului sau a Împărăţiei lui Dumnezeu în inima lor, totuşi orice credincios care se roagă cu căldură şi cu smerenie şi, desigur, cu atenţia cuvenită trăieşte, în timpul rugăciunii, momente de pace şi bucurie, simte o uşurare şi o mângâiere care sunt lucrări ale harului ascuns în inimă. Rugăciunea înnoieşte sufletul, îi dă putere să reziste ispitelor şi curaj în lupta cu greutăţile vieţii.

Va continua