[Ioan_Cezar]

Mă întreb, să fiu iertat de brutalitatea mărturisirii, dacă nu cumva atunci când întâlnim folosindu-se termenul de "persoană" pentru Hristos, ceea ce ne repugnă este că L-am coborî sau mărgini, cumva, pe Însuşi Împăratul nostru la calitatea de persoană.
Mai simplu spus: cum să numesc persoană pe Însăşi Persoana?
Dar dacă am această piedică, oare cum voi putea eu, ca persoană, să mai spun "Tatăl nostru"? Dacă e aşa o grozavă cădere să fim persoane, noi oamenii, cum mai îndrăznim să ne credem fii ai Persoanei (precum El Însuşi ne-a arătat şi învăţat)?
Or, dimpotrivă, îndrăznesc să spun "Tată" tocmai în virtutea unei adânci legături între persoana care sunt eu, omul, şi Persoana din Sânul Treimii. Şi care e această legătură tare, cu totul bineplăcută Domnului, în virtutea căreia El ne învaţă să mărturisim "Tatăl nostru"?
Când Dumnezeu ne-a făcut "după chipul şi asemănarea Lui", nu a avut oare, deloc, în vedere tocmai Rrincipiul Personal? Comun şi Dumnezeirii şi omului. Nu Se repetă pe Sine, Tatăl nostru, în noi, fiii Lui, atunci când ne face? Dacă nu Se repetă pe Sine, atunci cum să Îl mai numim Tată? Şi cum să ne numim fii ai Lui?
Ce fel de fiu este acela în care nu se repetă tatăl lui?

Aşadar, Capy, ţi se pare că L-am coborî (degrada, mărgini) pe Hristos dacă L-am numi persoană?
Aş vrea să îmi răspunzi exact la această întrebare, dacă voieşti, te rog frumos:
percepi ca pe ceva defăimător, ca pe o degradare, ca pe o mărginire sau chiar hulire să numim pe Hristos cu termenul de persoană?
Şi a doua întrebare: care e temeiul ultim, de neînlocuit (adică esenţial), în virtutea căruia noi îl numim pe Dumnezeu Tată? Tatăl nostru, al oamenilor! Care, oameni, noi suntem persoane: "...omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu." (1 Pt. 3-4)