În prealabil postat de Ioan_Cezar
Mă întreb, să fiu iertat de brutalitatea mărturisirii, dacă nu cumva atunci când întâlnim folosindu-se termenul de "persoană" pentru Hristos, ceea ce ne repugnă este că L-am coborî sau mărgini, cumva, pe Însuși Împăratul nostru la calitatea de persoană.
Mai simplu spus: cum să numesc persoană pe Însăși Persoana?
Dar dacă am această piedică, oare cum voi putea eu, ca persoană, să mai spun "Tatăl nostru"? Dacă e așa o grozavă cădere să fim persoane, noi oamenii, cum mai îndrăznim să ne credem fii ai Persoanei (precum El Însuși ne-a arătat și învățat)?
Or, dimpotrivă, îndrăznesc să spun "Tată" tocmai în virtutea unei adânci legături între persoana care sunt eu, omul, și Persoana din Sânul Treimii. Și care e această legătură tare, cu totul bineplăcută Domnului, în virtutea căreia El ne învață să mărturisim "Tatăl nostru"?
Când Dumnezeu ne-a făcut "după chipul și asemănarea Lui", nu a avut oare, deloc, în vedere tocmai Rrincipiul Personal? Comun și Dumnezeirii și omului. Nu Se repetă pe Sine, Tatăl nostru, în noi, fiii Lui, atunci când ne face? Dacă nu Se repetă pe Sine, atunci cum să Îl mai numim Tată? Și cum să ne numim fii ai Lui?
Ce fel de fiu este acela în care nu se repetă tatăl lui?
L-am coborî (degrada, mărgini) pe Hristos dacă L-am numi persoană?
-percepi ca pe ceva defăimător, ca pe o degradare, ca pe o mărginire sau chiar hulire să numim pe Hristos cu termenul de persoană?
Și a doua întrebare: care e temeiul ultim, de neînlocuit (adică esențial), în virtutea căruia noi îl numim pe Dumnezeu Tată? Tatăl nostru, al oamenilor! Care, oameni, noi suntem persoane: "...omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu." (1 Pt. 3-4)
|