[cristiboss56]

<< CONTINUARE >>


Textul conferinței susținute de Athanasios Rakovalis în cadrul întâlnirii de la București cu titlul „Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Mărturia unui ucenic”




Întâlnesc oameni care îmi spun că viaţa lor s-a schimbat după o întâlnire de câteva minute cu sfântul Stareţ. De ce? Pentru că cuvintele lui au mers direct la locul sensibil din inima lor, pe care Stareţul îl „vedea” cu harisma clarviziunii.
Ceea ce îmi face impresie este faptul că oamenii îmi spun cum li s-a schimbat viaţa în urma citirii cărţilor Stareţului, fără să-l fi întâlnit vreodată.
Părintele Paisie era un nobil duhovnicesc, un foarte bogat nobil duhovnicesc şi milostenia lui duhovnicească era făcută cu mare dărnicie. Eu eram un tânăr chinuit, rănit sufleteşte, care mă clătinam între viaţă şi moartea duhovnicească veşnică. Nu aveam nevoie doar de un „doctor sufletesc”, ci de cel mai bun doctor, pentru că doar el mă putea vindeca pe mine, cel aflat pe patul morţii. Şi pronia divină, dragostea lui Dumnezeu m-a condus la picioarele Stareţului. Dar să descriu prima noastră întâlnire.
Un monah de aceeaşi vârstă cu mine, de la Mănăstirea Cutlumuş, situată foarte aproape de chilia Stareţului, Panaguda, m-a sfătuit să merg să-l cunosc pe Cuviosul Paisie. Am ajuns lângă chilia Stareţului şi am bătut în fierul care atârna în afara porţii. După puţin timp, am auzit o voce din casă.
- Ei, copile, ce vrei?
- Pe Paise, îi răspund.
- De ce îl cauţi?
- Dar nu-mi deschizi odată? Am răspuns puţin obosit, puţin enervat. Aşa i-am vorbit, fără nici un respect.
- Hai să-ţi deschid, a zis şi a agăţat de o sârmă cheia care a alunecat şi a ajuns la poarta unde eram eu.
- Intră şi încuie din nou, zice Stareţul.
Am făcut după cum mi-a spus şi am început să urc spre chilie. El se afla într-un cerdac, în faţa chiliei.
- Mi-a căzut jacheta aici, nu mi-o dai un pic?, a zis, arătând sub cerdac.
M-am dus sub cerdac, am luat jacheta şi mi-am întins mâna pentru a i-o da. Era prima oară când îl priveam în faţă. Ni s-au încrucişat privirile. Capul meu mi s-a lăsat deodată pe spate, pentru că nu rezistam să văd ceea ce mi se arăta… Ce privire are aceea?! Nu o voi uita niciodată! Ce putere! Ce măreţie! Ce strălucire! Ce sfinţenie! O lumină supranaturală strălucea în faţa mea. Nu puteam să mă uit şi de aceea capul mi-a căzut pe spate. O clipă doar l-am văzut, dar m-am topit cu totul. Sufletul mi s-a schimbat, … pace adâncă. M-au invadat o teamă şi o curiozitate sfântă. Fără să-mi dau seama prea mult ce fac, m-am întors şi am început să merg în jurul chiliei pentru a ajunge în curtea din spate. În timp ce mergeam cu capul plecat, mă întrebam plin de mirare: „Dar, … ce s-a întâmplat acum?… Ce am văzut?… Este posibil ca un om să strălucească?… Să emane lumină?…”. Într-adevăr, mă pierdusem cu totul. În acelaşi timp, aveam o stare de bine.
Am mers cam 40 de metri şi am ajuns în curtea din spatele casei, unde mă aştepta Stareţul. Ceea ce am văzut acum nu avea nici o legătură cu măreţia duhovnicească de mai înainte. De această dată, aveam în faţă un bătrânel obişnuit, cu faţa senină. Am început să discutăm. Nu am îndrăznit să spun nimic despre evenimentul anterior.
Pe atunci nu credeam. Nu mergeam la biserică. Nu citisem Sfânta Scriptură. Terminasem Facultatea de Fizică şi aveam o concepţie ştiinţifică despre lume. În abordarea temelor legate de lume, eram mai degrabă materialist. Mintea mea nu putea cuprinde ceea ce se petrecuse cu mine. Mi-a modificat total imaginea mea despre lume. Era un şoc cultural, dincolo de toate celelalte. Am simţit cum toate „certitudinile” mele se clatină, iar „cunoştinţele” mele se vădesc a fi false. Pământul îmi fugea de sub picioare, eram suspendat în aer şi neputincios să mă gândesc la asta. Aşa că am eliminat-o cu totul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic niciodată.
După o lună, două am îndrăznit să mi-o reamintesc. Mi-am zis mie însumi: „Iată, acest lucru l-ai văzut cu ochii tăi… Nu fi naiv… Du-te să vezi ce s-a întâmplat, să înţelegi… să ajungi la o concluzie…”. Astfel, am mers din nou la Sfântul Munte. Pentru mine, de fapt, Sfântul Munte însemna Cuviosul Paisie.
Această primă experienţă, acest dar duhovnicesc pe care mi l-a făcut, mă atrăgea ca un magnet înspre el, mă făcea să dau o mare importanţă cuvintelor lui. Îşi aruncase ancora în străfundul sufletului meu… Slavă Ţie, Doamne! Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!
Acest dar duhovnicesc mi-a arătat că omul se poate îndumnezei. Mi-a arătat marile posibilităţi ale firii omeneşti, după cum le-am văzut materializate în persoana Părintelui Paisie. Din păcate pentru mine şi pentru majoritatea oamenilor, aceste posibilităţi rămân nevalorificate. Pentru ce lucruri minunate este făcut omul, şi cu ce nimicuri ne ocupăm! Cu toţii putem ajunge sfinţi, dar nu o facem, chiar dacă avem poruncă de la Dumnezeu în acest sens.
Pe atunci nu înţelegeam aceste lucruri. Eram ca un mic copil care simte, cugetă la diferite lucruri, dar nu se poate exprima. Este ca şi cum te-ai strădui să inventezi o nouă limbă. Mai târziu am citit şi am înţeles!
Îmi amintesc de polemica Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, cu Varlaam. Elementul central era dacă omul poate să se facă părtaş energiilor divine. Şi astăzi avem opinii contrare faţă de occidentali asupra acestui subiect. Însăşi existenţa Stareţului reprezintă un răspuns total la această chestiune. Când avem viu, în faţa noastră, evenimentul îndumnezeirii, ce am mai putea adăuga?