[cristiboss56]

<< CONTINUARE >>


Textul conferinței susținute de Athanasios Rakovalis în cadrul întâlnirii de la București cu titlul „Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Mărturia unui ucenic”


Oamenii care au pierdut experierea Harului dumnezeiesc tind să ideologizeze învăţătura Mântuitorului. Să o reducă la măsura logicii umane. Tot ce nu „încape” în mintea lor umană este eliminat. Ceva de genul patului lui Procoust. Cred că acelaşi lucru l-a făcut şi Toma d΄Aquino, precum şi Teologia, sau mai bine spus, filosofia occidentală. Ca şi destui dintre noi, ortodocşii. Am putea spune că este o atitudine umană previzibilă.
Părinţii noştri vorbesc, teologhisesc cele pe care le-au trăit. Ceilalţi filosofează în jurul celor pe care le presupun a fi valabile. Dogmele Bisericii noastre nu sunt produsul strădaniei minţii umane, ca în cazul ideologiilor. Dogmele ortodoxe izvorăsc din experierea lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt. Mai întîi trăirea, şi după aceea dogma. Experierea prin Duhul Sfânt este cea care sprijină pe om în credinţa şi dogma cea adevărată. Dacă lipseşte această experiere, dacă credinţa este abordată doar la nivelul minţii, atunci omul o trăieşte ca pe o ideologie religioasă.
Părintele Paisie a dovedit prin viaţa sa, prin însăşi existenţa sa, veridicitatea dogmei ortodoxe. Nicăieri nu mai există oameni îndumnezeiţi, în nici o altă religie, în nici o confesiune. Sfinţii sunt temelia învăţăturii ortodoxe deoarece au materializat-o prin viaţa lor. Sfinţii sunt învăţătorii lumii. Aceştia ţin făclia aprinsă.
Să continuăm, însă, cuvântul nostru cu încă un dar duhovnicesc pe care mi l-a oferit cu aproximativ un an înainte de adormirea sa. Mi-a cerut să-l duc cu maşina mea de la Sfântul Munte la Mănăstirea Suroti de lângă Tesalonic, unde şi este înmormântat acum, una dintre mănăstirile care se aflau sub călăuzirea sa duhovnicească. Tresăltam de bucurie. Urma să fim doar noi doi timp de trei ore!
Am început călătoria. Marea simplitate şi smerenie a Stareţului mă făceau să-l simt foarte apropiat. Parcă îl vedeam pe tatăl meu. Uitasem că avea puterea să izgonească, printr-un cuvânt, demoni şi boli incurabile. Că faţa lui strălucise ca soarele etc. Spre sfârşitul călătoriei, în timp ce conduceam printre curbe, l-am întrebat deodată: „Gheronda, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, … cum este?”. Nu a vorbit, ci doar şi-a aplecat capul şi s-a rugat. Puţin … nici un minut! Deodată, sufletul mi „s-a deschis”, „s-a deschis” cerul şi am început să simt pe Dumnezeu peste tot. În maşină, afară, în munţi, departe, în îndepărtatele galaxii. Peste tot! Era peste tot şi umplea totul, dar nu era nimic din toate acestea. O esenţă care le depăşea pe toate celelalte, fără să se amestece sau să se confunde cu ele. O putere care susţine totul în viaţă, atotprezentă, dar neînţeleasă de nimeni, în afara oricărei percepţii. Nu poate nimeni să o descopere cu propriul său efort, care să-l ducă la mândrie. Este o putere care se descoperă de la sine.
Trăiam un fel de extaz, un fel de „beţie” duhovnicească, fără să-mi pierd, însă, simţurile şi contactul cu lumea materială. O „beţie duhovnicească”, după cum o numesc asceţii de demult în scrierile lor.
Era ca şi cum cineva mi-ar fi luat un văl de pe minte, de pe suflet şi începeam să trăiesc nu numai într-un anume loc din lume, ci în lumea toată. Închipuiţi-vă un surd, care începe deodată să audă! A trăit în aceeaşi lume, fără sunete însă. Acum aude! Închipuiţi-vă un orb, care începe dintr-odată să vadă. Aceeaşi lume are de astă dată şi imagini, şi culori! Aşa şi eu, trăiam în aceeaşi lume de mai înainte, doar că acum Îl simţeam şi pe Dumnezeu şi, prin intermediul Lui, multe lucruri profunde, importante şi frumoase. Participam dintr-odată şi la lumea materială, şi la cea spirituală. Îmi închipui că aşa erau cândva oamenii… Cred că Adam şi Eva au fost în Rai într-o stare mai bună, căci, după cum arată Sf. Scriptură, ei vedeau, auzeau şi vorbeau cu Dumnezeu. Am fi putut spune mai multe, dar mă tem să nu vă obosesc, iar timpul este limitat.
Vă rog, însă, să mai fiţi atenţi la un lucru. Observaţi dărnicia Stareţului, care imită pe Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ce i-am cerut eu? Câteva cuvinte, câteva fraze. Ce mi-a dăruit el? O experienţă inestimabilă! Ce bogăţie duhovnicească! Ce dărnicie! Ce dragoste!
De ce să se minuneze omul mai întâi? De îndrăzneala pe care o avea înaintea lui Dumnezeu? Cum L-a „emoţionat” pe Dumnezeu cu o rugăciune foarte scurtă, dar înflăcărată, făcută din inima sa cea aprinsă de dragoste! De cine să ne minunăm? De Sfânt, sau de Dumnezeu? De îndrăzneala omului, sau de pogorământul lui Dumnezeu? Despre ce măsură a pogorământului vorbim? Cum de acceptă Dumnezeu şi cât Se împărtăşeşte omului? Consider că măsurile depăşesc cu totul logica noastră. Logica noastră redusă şi ieftină, care nu poate înţelege dragostea lui Dumnezeu.
Sfântul este un lucru minunat. Dumnezeu este, însă, minunea prin excelenţă. Dragostea sfinţilor este un ocean fără sfârşit, o mare de smerenie, foc minunat, care atunci când este comparat cu Dumnezeu, însă, este ca o scânteie în faţa soarelui. Omul iubeşte, Dumnezeu este dragostea. O diferenţă ontologică uriaşă.
Încet-încet, puţin câte puţin, puterea mea de percepţie s-a stins, a dispărut, s-a retras sau, poate, a încetat. Darul a dispărut. Ce a lăsat în urmă? Recunoştinţă, o adâncă satisfacţie, vindecare, siguranţă, cunoaştere… O stare permanentă de topire a conştiinţei, lipsa de teamă în legătură cu soarta lumii, bucurie generată de sigura exterminare a răului, bucurie pentru viaţa veşnică pe care ne-o dăruieşte, bucurie pentru că este atât de bun şi ne iubeşte atât de mult. Desigur, astăzi starea mea duhovnicească s-a schimbat. Mi-am pierdut sursa de căldură care mă „încălzea” duhovniceşte şi sufletul mi s-a răcit. Datorită lipsei mele de trezvie. Măsura păcătoşeniei mele este echivalentă cu măsura darului primit. Vă rog să faceţi rugăciuni pentru mine şi să mă pomeniţi la Sfintele Liturghii.