[cristiboss56]

<< continuare >>

3.2.6 Răbdarea necazurilor. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, zice Hristos ucenicilor Săi. Este imposibil să trăim în lume fără să ne confruntăm cu tot felul de necazuri, greutăţi sau suferinţe. Şi aceasta pentru că lumea în care trăim este în acelaşi timp o lume căzută, marcată de păcat, dar şi mântuită potenţial în Iisus Hristos, adică eliberată de păcat şi de moarte, care nu mai au stăpânire absolută asupra oamenilor. Mântuirea lumii nu înseamnă şi dispariţia necazurilor din viaţa oamenilor pentru că acestea, ca şi consecinţă a păcatelor, ţin de libertatea lor precum şi de iconomia însuşirii personale a mântuirii. Dacă mântuirea lumii ar fi însemnat şi dispariţia necazurilor şi greutăţilor vieţii, toţi oamenii s-ar fi mântuit în mod automat, fără participarea lor proprie la procesul însuşirii personale a mântuirii şi chiar împotriva voinţei lor. Căci nu toţi vor să accepte mântuirea. Dumnezeu ar fi încălcat astfel libertatea omului. Tocmai de aceea, Mântuitorul zice: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Mântuitorul n-a suprimat necazurile, ci le-a luat asupra Sa împreună cu păcatele oamenilor care sunt cauza tuturor suferinţelor din lume. Iar prin învierea Sa, El a biruit păcatul cu toate consecinţele lui asupra oamenilor. Astfel că cei ce sunt uniţi cu Hristos prin credinţă şi prin străduinţa de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, se împărtăşesc în tot momentul de ajutorul lui Dumnezeu, care preface necazul în binecuvântare şi suferinţa în bucurie. De aceea Hristos ne invită, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30).

Sfântul Marcu Ascetul (sec. IV), dezvoltă în scrierile sale o adevărată teologie a necazurilor care poate fi rezumată în cinci puncte:

Prin necazuri, Dumnezeu ne atrage de la păcate;
Necazurile urmează, în general, păcatelor, chiar dacă le-am mărturisit în Taina Spovedaniei. Uneori poate trece vreme îndelungată de la săvârşirea păcatelor până la „răsplata” lor. Există o „lege” a compensaţiei între păcatul săvârşit cu voie liberă şi necazul care vine fără voia noastră. („De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de al doilea, căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni 6, 8). Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată”);
Prin necazuri firea noastră aplecată spre păcat se restabileşte, încetul cu încetul, şi se întăreşte din nou ca să poată rezista ispitei şi să nu mai păcătuiască;
Necazurile pot veni chiar şi atunci când n-am păcătuit noi; ne vin pentru păcatele semenilor;
Răbdarea necazurilor, adică purtarea lor cu curaj, este un semn de putere şi de înţelepciune care sporesc mereu în noi puterea şi înţelepciunea.

Se întâmplă de multe ori că necazurile vieţii ne apropie de Dumnezeu mai mult decât orice altă faptă bună, pentru că ele ne arată că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Mai cu seamă în necazuri, în boli şi suferinţe de tot felul, experimentăm puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne învaţă să nu ne descurajăm în necazuri, ci să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, „care toate le lucrează spre binele celor ce ce-L iubesc” (Romani 8, 28), rugându-L să-şi împlinească voia Sa în noi şi în viaţa noastră.


Va continua