[cristiboss56]

Conţinutul rugăciunilor este adecvat şi corespunde fiecărui Ipostas divin în parte. Sunt rugăciunile trinitare. Sfântul Simeon zice: €žAtunci când suntem înălţaţi la Dumnezeu Tatăl de către Duhul, Care ne înalţă împreună şi El prin Cuvântul, şi ne întindem spre El mâinile şi ochii, zicem: Tatăl nostru...Iar când în Duhul Care dă înţelegere venim la Fiul să-I aducem rugăciunile, spunem: Fiule Cel Unul-Născut, Cuvinte Cel împreună-veşnic al lui Dumnezeu şi Tatăl, Unul din Cel Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, fără de început, din Cel ce este fără de început, veşnic din Cel veşnic, fără de sfârşit, din Cel fără de sfârşit, lumină din lumină, viaţă din viaţă, ai milă de păcatele noastre!. Tot aşa, chemând pe Duhul Sfânt, spunem: Duhule Sfinte, Care purcezi nerostit din Tatăl, Care vii la noi cei credincioşi prin Fiul, Duhule al vieţii şi al înţelegerii, Duhule al sfinţeniei şi al desăvârşirii, vino şi te sălăşluieşte şi rămâi întru noi, prefă şi luminează inimile noastre!€œ (Al treilea discurs teologic, în vol. Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, partea I, Ed. Deisis, Sibiu, 2001).

Această rugăciune, cu un profund conţinut dogmatic, trinitar, hristologic şi pnevmatologic, solicită credinciosului concentrare. Ea îi oferă totodată elan, îl lansează spre Dumnezeu Tatăl, prin lucrarea Duhului, Care îl ajută să se înalţe prin Cuvântul, Fiul, ce îi dă mai multă încredere şi curaj. Iar creştinul, în această înălţare către Tatăl, nu este singur. Şi nu este numai cu sufletul, ci şi cu trupul, cu întreaga sa fiinţă, zicând: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri...

O asemenea rugăciune îl face pe credincios să fie conştient de modul cum trebuie să se roage, ştiind cui I se închină. Prin rugăciune, la Sfântul Simeon, dogma creştină nu rămâne nicidecum o simplă cunoaştere teoretică a unui adevăr de credinţă, ci devine o mărturisire şi o trăire a acestui adevăr, în care creştinul se implică cu toată fiinţa sa.
Rugăciunea către Mântuitorul Hristos

Rugăciunea este adresată fiecărei Persoane, privită nu izolat, ci într-o relaţie treimică. Desigur, cele mai multe rugăciuni sunt adresate Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care S-a întrupat, S-a făcut om. Noi ştim multe din Sfintele Evanghelii, despre lucrarea şi faptele Sale mântuitoare, iar în rugăciune, lucrarea Sa este percepută ca fiind mereu actuală. Rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos are profunde temeiuri scripturistice. Cuvintele adresate Lui sunt în gura celui care se roagă ca un balsam, dându-i încredere în tot ceea ce cere cu credinţă. Cuvintele Lui din Sfânta Evanghelie devin glasul creştinului care se roagă. De aceea, Sfântul Părinte uneşte eforturile sale ascetice cu cuvintele rugăciunilor, în centrul cărora este Hristos Domnul, de la Care începe viaţa sa mistică, primind revelaţii dumnezeieşti.

Ţinta rugăciunii, spune Sfântul Simeon, este nu doar iertarea păcatelor, ori câştigarea milei lui Dumnezeu, sau alte binecuvântări, ci dobândirea luminii dumnezeieşti, care se împlineşte printr-o rugăciune continuă şi pentru care se cere multă insistenţă din partea omului.

Importantă este mai ales rugăciunea lui Iisus:Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!€œ. Ea îşi are originea în rugăciunile tainice, mentale, rostite sub forma unei chemări lăuntrice (fără glas), repetată de multe ori, cu insistenţă şi pentru o mai profundă interiorizare. Se face îndeosebi seara, continuând până noaptea târziu în linişte, în chilia monahului, sau singur în cameră, într-o atmosferă intimă, ca şi cum Dumnezeu este prezent, ne ascultă şi ne însoţeşte în rugăciune. Este o rugăciune care presupune mari eforturi din partea trupului, fără ca vreun mădular să facă nici cea mai mică mişcare. Încât omul rămâne nemişcat, ca o statuie, sau ca un duh.