[Ioan_Cezar]

Da, interiorizarea celor citite e un travaliu, într-adevăr...
Pe de altă parte, cărţile au rostul lor, dovadă că tocmai din ele aflăm ce spunea Părintele Arsenie...:)
Cărţile bisericeşti ne pot ajuta, cred eu, să avem repere corecte/folositoare atunci când năzuim la cele sfinte. De aceea le numim dreptar, ziditoare de suflet, comoară etc. Adeseori duhovnicii de azi, care au mai şi scris cărţi ori au lăsat pe alţii să scrie mesajul lor, îndeamnă la consultarea acelor texte folositoare care pot umple un gol - lipsa bunilor învăţători sau raritatea lor...

*

Vă mărturisesc că în această problemă a pierderii oamenilor dragi eu sunt... expert. I-am pierdut pe toţi din familie, rând pe rând... Cu o excepţie, deocamdată.
Am experienţa pierderilor majore, inclusiv a pierderii copiilor. Pe de altă parte am lucrat mulţi ani cu oameni care au suferit pierderi foarte dureroase, uneori anihilante, parcă, pentru sufletul lor; în orice caz, aşa le percepeau.
Durerea, confuzia, spaima şi multe alte simţăminte se amestecă în sufletul nostru când pierdem o persoană dragă. Sunt reacţii fireşti ale omului sufletesc. Sunt şi mari încercări.
Ei bine, tocmai aici avem învăţătură din partea Bisericii: nu ne e de folos să pedalăm prea mult pe aspectul acesta afectiv al doliului ci, pur şi simplu, e folositor nouă şi lor (celor pierduţi) să ne înduhovnicim doliul. Să nu rămână doar psihologic.
Concret, ce înseamnă aceasta? - Să ne înnăbuşim durerea? Nicidecum. Să negăm suferinţa? Nu, nu e normal, nu e sănătos. Să ne lamentăm şi să ne văicărim punînd pe umerii altora propria suferinţă? Ce sens ar avea, ce folos, ce demnitate... Să ne războim cu Dumnezeu? Vai, nu, Doamne fereşte! (deşi uneori am făcut-o...) Să fabulăm şi să imaginăm vrute şi nevrute? Nu, pierdem vremea şi energia nobilă a iubirii.
Atunci ce să facem?
Să învăţăm. Să conştientizăm, că tot veni momentul, cam cum e cu noi oamenii, cum e cu viaţa şi cu moartea, cum e cu sufletul celui plecat la Domnul şi cum putem fi de folos. Să ne împrospătăm rugăciunea şi faptele milei. Să ne îmbunăm şi să ne curăţim inima...
E drept că nostalgia şi nenumăratele noastre obişnuinţe de a convieţui cu cel drag ne sunt, într-un fel, o piedică... Dar tocmai acum vine prilejul cel mai generos de a face un salt în rugăciune, în înţelegere, în smerirea minţii faţă de Dumnezeu şi astfel în luminarea ei...
Biserica a rânduit anumite practici ca să ne ajute pe noi, cei care am rămas deocamdată aici, dar şi pe ei, cei plecaţi. În ce mă priveşte, am descoperit că sunt rânduieli minunate. Vă încurajez să le daţi curs şi veţi înţelege treptat folosul lor.

Cât despre apa sfinţită, nu strică să mai întrebăm şi pe preot. Nu s-o supăra prea tare că insistăm...:)

Doamne ajută!