Cred ca inteleg cu ce problema de confrunti.
Dificultatea intelegerii Trinitatii survine pe fondul neelucidarii dogmatice a naturii “persoanei” si a substantei “fiintei”, doi termeni limita, de frontiera (uzitati dogmatic) in literatura patristica, cu care se opereaza simultan la extremitatile logice.
Din acest punct de vedere, definitia Trinitatii ar putea fi inclusa intr-un curriculum de koan-uri.
In mod normal, unei singure persoane ii corespunde o singura fiinta - o singura baza pe care imputam persoana, care ne face sa ii recunoastem unicitatea.
In lumea noastra obisnuita, atunci cand o singura fiinta este baza mai multor personalitati distincte – afirmam ca aceasta are personalitate multipla. Aceste personalitati se manifesta pe baza aceleasi substante – sunt consubstantiale. Sunt diferite dar impreunate in aceeasi fiinta.
Ideea unui singur Dumnezeu cu personalitate multipla, bineinteles ca nu este confortabila, prin asociere cu ideea de disfunctionalitate a intregului.
Pentru ca in realitatea imediata nu avem exemple de fiinte cu personalitate multipla, pe care sa le catalogam ca normal operationale.
Problema are, in fond, o rezolvare simpla – coerenta multiplului in singularitate poate fi stabilita doar printr-o abordare apofatica a Trinitatii.
Iar daca Trinitatea, in mod necesar, trebuie abordata apofatic, atunci si pilonii cognitivi prin care concepem Trinitatea trebuie abordati apofatic, adica “persoana” si “fiinta” in ambele planuri simultan: divin si uman.
__________________
|