[cristiboss56]

<< continuare >>

3.2.7 Dragostea care acoperă mulţime de păcate. Despătimirea (purificarea de patimi) înseamnă în acelaşi timp şi cultivarea (dobândirea) virtuţilor contrare patimilor cu care ne luptăm. Numai cultivând virtutea contrară patimii ne-am vindecat cu adevărat de robia acesteia. În locul mândriei trebuie cultivată smerenia; în locul iubirii de arginţi, iubirea de neagoniseală şi milostenia; în locul desfrânării, înfrânarea şi castitatea; în locul invidiei, bucuria pentru binele aproapelui; în locul lăcomiei, cumpătarea şi înfrânarea; în locul mâniei, blândeţea; în locul lenei, hărnicia şi munca cinstită („Orice lucraţi, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” Coloseni 3, 23); în locul urii, „dragostea care este împlinirea legii”.”Pentru că poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu pofteşti….şi orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9-10). Fiind cea mai înaltă dintre virtuţi, dragostea nu se poate câştiga cu uşurinţă, ci printr-un exerciţiu permanent de luptă împotriva egoismului care ne închide în noi înşine, excluzându-i pe ceilalţi. Părinţii ne învaţă să începem întotdeauna de la lucrurile mici pentru a ajunge la cele mari. În privinţa dragostei, ei ne spun să încercăm, la început, să-i suportăm pe cei de lângă noi aşa cum sunt, cu calităţile şi cu defectele lor, să avem răbdare cu ei şi să nu răspundem răului cu rău sau să nu ne angajăm în conflicte, nici atunci când credem că dreptatea este de partea noastră, ci să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze cu timpul pentru restabilirea păcii. Să nu judecăm şi să nu vorbim de rău pe nimeni şi, mai ales, să ne rugăm ca să ne vedem mai întâi greşelile proprii şi apoi pe cele ale aproapelui. Schimbarea semenilor în bine, începe cu schimbarea mea, adică cu progresul meu în dragoste. Pe cât înaintez în dragoste, pe atât voi fi mai smerit şi voi vedea pe semeni în lumina lui Dumnezeu, adică tot mai buni şi mai vrednici de iubire. Iar aceştia vor simţi dragostea mea şi se vor schimba şi ei, la rândul lor. Toată lupta împotriva păcatului şi a patimilor, toată rugăciunea şi toată nevoinţa (asceza), dacă nu duc la dragostea faţă de aproapele nu folosesc la nimic (vezi I Corinteni 13).

Dragostea este deci ţinta Spiritualităţii de care vorbim aici, rodul harului Tainelor şi cununa tuturor ostenelilor ascetice. Dacă nu ajungem la dragoste, înseamnă că am alergat în deşert. Căci numai prin dragoste ne putem apropia de Dumnezeu şi deveni asemenea Lui. „Dragostea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă muritorilor…, după efectul ei, este izvor al credinţei, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei”, zice Sfântul Ioan Sinaitul (Scara, XXX) , iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Cel ce mai vede în inima sa o umbră de ură faţă de vreun om oarecare pentru cine ştie ce greşeală, acela este cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu”(Capitole despre dragoste I, 15). Totuşi, după Sfântul Isaac Sirul „nu pot câştiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea” (Cuvântul LXXXV), adică cei ce sunt ataşaţi în mod pătimaş de lumea aceasta.

Va continua