[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de bogdan81

...cand parintele spune ca Persoana Dumnezeiasca Fiului a devenit si persoana omeneasca, parintele NU vrea sa spuna ca a devenit un nou ipostas adaugat celui al Cuvantului, ci vrea sa spuna ca El a devenit persoana firii omenesti.
...........
Iar eu nu ti-am raspuns filozofic. Ti-am raspuns asa cum trebuia sa raspund fiindca tu nu intelegi ce spui, ci repeti automat niste vorbe de care habar nu ai.
Si sfintii parinti au folosit filosofia si logica. Sf Ioan Damaschin era un filosof si logician redutabil in traditia aristotelica. Si este considerat primul scolastic.
Dar se pare ca trebuie sa mai si intelegi ce spui, NU doar sa repeti mecanic vorbe.

Bune precizări.
Sper să fie şi cu folos.

*
Multe subiecte, multe topice s-au pulverizat din pricina atitudinii interlocutorilor: noi nu am cultivat o împreună-reflecţie asupra unor teme sau texte, ci dimpotrivă, am întreţinut o reciprocă respingere adeseori infantil-gregară. Un joc al ostilităţilor, o ceartă cu ifose ţăţeşti. În ton cu moda vremii sau cine ştie, în duh tradiţional certăreţ... Ori de-a dreptul pădureţ (nealtoit).

Frumoasă însă îmi pare, şi de mare folos, întâmplarea ca fraţii să se adune pentru a cerceta cu bună-voinţă nenumăratele nuanţe şi implicaţii ale unui text, punînd laolaltă mai degrabă decât a susţine exclusivist un mod sau altul de interpretare.
Competitivitatea dusă până la absurd ne toacă nervii, ne sleieşte puterile - dăruite, parcă, pentru ceva mai bun... În toate sunt şi limite, totuşi!

Tehnic vorbind, cu trimitere la text în general, se pare că ne e greu să înţelegem că un text nu se epuizează prin el însuşi ci, aşa cum cunoaşte orice lector care meditează la taina lecturii, textul se îmbogăţeşte (şi, cumva, renaşte) în relaţia cu cititorul său. Un text în sine nu înseamnă nimic (sau înseamnă totuşi ceva - simple scrijelituri) şi începe să devină ceva doar în relaţia cu un om sau mai mulţi. (şi doar pomenesc acum, în treacăt, de relaţia cititorului cu Biserica, de relaţia cu Duhul Sfânt) Scriptura însăşi e doar un obiect, o carte, care în sine e nimic. Nimic altceva decât un oarecare obiect, unul care şade în aşteptare, pe care poţi să îl foloseşti până una alta în loc de un scăunel, de pildă. Dar Biblia începe să devină ceva (sau altceva) atunci când un cititor în limba ei o deschide şi începe să citească...
Iar această relaţie vie text-cititor, cunoaşte infinite nuanţe aşa încât cred că este întotdeauna unică şi originală, prin bogăţia ei în toate sensurile şi cu toate implicaţiile posibile. Încât e de mirare că noi oamenii rămânem fixaţi, anchilozaţi, pironiţi de-a dreptul pe o interpretare/înţelegere/re-prezentare a textului, când mai degrabă s-ar cuveni să ne desfătăm (până la o limită) cu nesfârşitele oglindiri ale lecturii şi să urmărim cu interes impactul acestor roade în viaţa noastră, a fiecăruia şi a tuturor.

Cred că Duhul Sfânt nu a coborât în Sinoade ca să pironească taine în texte (iar faptul că Moise a coborât cu texte scrise pe piatră nu înseamnă că textul era de piatră...:)), ci dimpotrivă, să ajute la formularea lor pre limba duhului nostru aşa încât noi să ne deschidem unui drum dincolo de text, iar nu să ne închidem în certitudini interpretative sterile, intelectualiste şi individualiste. Nu cădere în literă voieşte Duhul, ci deschidere a duhului în Duh (prin mijlocirea şi a literei, de pildă).

Mulţumesc frumos, Bogdan, pentru consistentele tale intervenţii. Iertare dacă am neînţeles ceva, cumva...

Doamne ajută!