Citat:
În prealabil postat de catalin2
De fapt nu era nicio filosofie, om inseamna si persoana umana.
|
Desi am batut cate un apropo in treacat, m-am tot abtinut sa comentez intelesul pe care am vazut ca-l dai persoanei (adica simplul fapt ca cineva apartine firii umane, l-ar face automat sa se numeasca si persoana umana), gandindu-ma ca vrei sa simplifici discutia de pe topic.
Dar...desi subiectul ma depaseste, fiindca persoana tine de taina, iar despre taina se vorbeste doar in graiul ingerilor, adica uimindu-ne, incerc sa zic ceva de primprejurul subiectului.
Cand ne referim la persoana, ma gandeam ca macar in mediul ortodox sa depasim definitiile de dex ori wikipedia, care “pironesc taina in text”, dupa cum inspirat zicea Ioan Cezar intr-un context asemanator.
In inteles duhovnicesc, persoana nu e acelasi lucru cu persoana fizica in inteles civil.
In general, in limbaj profan, se considera ca persoana e sinonim cu individ, prin urmare orice ins /individ apartinand speciei umane, avand insusiri fizice si psihice care-l fac unic, e considerat a fi persoana.
Or, in sens duhovnicesc, individul e ceva, iar persoana altceva. As zice ca sunt antonime.
Individul, dupa cum ii zice si numele e un ins atomizat, orientat in mod egoist spre el insusi, unul care nu se da, nu se impartaseste celorlalti, nu se imparte, nu se divide pe sine insusi de dragul celorlalti. Traieste, centrat prioritar pe propria viata de aici si acum. Si stim ca „acela care-și iubește viața și-o va pierde”. Fiindca n-a impartasit-o, n-a dat-o, renuntand la sine de dragul altora.
Nu pot sa fiu de acord ca un specimen apartinand firii umane, indobitocit in patimi animalice, agresiv, violent ori criminal, aflat inca departe de vreo intentie de metanoia, se poate numi persoana umana. E un individ, un om teribil de bolnav, dar nu persoana.
Iar persoana ce este? Imposibil de surprins in vreo definitie. Eventual o definitie prin contrast. Persoana nu e individ.
Poate intrebarea mai buna ar fi, nu ce este persoana, ci cum devine un om, persoana?
Pentru ca, parerea mea, omul nu e de la bun inceput persoana, ci urmeaza sa devina. Sau nu. Poate sa ramana simplu individ al speciei umane.
Are in el inceputul, mugurele persoanei, dar nu si sfarsitul, rodul copt. Aflat deocamdata intre chip si asemanare, omul e persoana umana doar ca potential inca neajuns la final, in sensul ca se afla intre „deja” si „nu inca”.
„Deja-ul” i-a fost sadit. Mugurele persoanei e omul cel tainic al inimii. Chipul ascuns in adancul nostru cel mai de taina, inca de la facerea lumii.
Omul devine persoana pe masura ce-n inima lui ia chip Persoana a doua a Treimii, „o kryptos tis kardias anthropos”, pe masura ce se da celorlalti de dragul lor, pe masura ce-si pierde/rateaza/sacrifica viata de dragul celorlalti, asa cum si-a pierdut-o Acela dupa al carui chip si asemanare a fost creat. „Caci cel ce-si pierde viata, pentru Mine si acestia mai mici, acela si-o va castiga”.
Fiindca omul nu e facut sa ramana om. Ci om-indumnezeit, microtheos, hristofor, persoana dupa modelul Persoanei care S-a facut om.
Ce inseamna a fi persoana, nu stiu daca poate fi spus, tine de taina relatiei cu Persoana divino-umana si cu ceilalti.
Paradoxal, persoana se exprima ne-exprimandu-se. Aratandu-se.
Interesant ca pe Cruce, cand Hristos de-abia mai putea fi recunoscut ca om, in halul in care era de desfigurat si batjocorit, tocmai atunci, cand nu mai arata nici macar a om, daramite a Creator al Universului, sutasul exclama: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”!
Hristos n-a tinut discursuri savante despre persoana umana, ci a aratat ce este ea.
La final un gand de-al lui Blaga.
„Trebuie să fie foarte greu să fii om. Numai Dumnezeu o singură dată a izbutit să fie om desăvârsit”.