[Ioan_Cezar]

Se prefigurează un subiect frumos, graţie Deliei şi lui Bogdan. Mi-ar plăcea să îi dedicăm, cândva, un topic aparte...:)
http://www.nistea.com/eseuri/gheorgh...e-persoana.htm
http://www.tabor-revista.ro/in_ro.ph..._full&id=11374

Fragmente:

a) La intrarea în lift, se-ntâmplă să fim preveniţi: "capacitate maximă 4 persoane". Faptul că imediat este adăugată greutatea maximă, ne lămureşte în legătură cu ceea ce, în acest caz, pare să definească "persoana": un obiect caracterizat printr-o anumită masă.

b) Nu aflăm cu nimic în plus, ba încă şi mai puţin, atunci când, aflaţi într-un supermarket, casiera ne întreabă neutru: "Persoană fizică ori juridică?" "Metafizică", îmi vine uneori să răspund, pentru a ieşi din lipsa de orizont în care ne aruncă o astfel de întrebare, mai limitativă chiar decât ne-o îngăduia anunţul de pe uşa ascensorului.

c) La prima vedere, deşi atât de folositoare în mod obişnuit, nici etimologia cuvântului care ne interesează nu pare să ne ajute să descoperim în "persoană" acel lucru care ne împiedică să spunem, de pildă, "persoană animală". Căci dacă "persoana" ar fi doar o mască, concluziile lui Jung ar fi justificate: "persoana" (persona) ar fi acea falsă identitate pe care individul o construieşte mai mult sau mai puţin conştient ori cu mai multă sau mai puţină îndemânare, fie pentru a satisface aşteptările celor din jurul său, fie pentru a-şi confirma propriile aprecieri. Dimpotrivă, potrivit lui Jung, adevărul omului este deţinut de anima; opusă lui persona, anima ar fi interioritatea profundă care ne exprimă cu adevărat. Dificultatea e dată de faptul că deopotrivă inalienabilă şi inaccesibilă, asemenea oricărei alte realităţi numenale, anima ţine de lumea inconştientului care, deşi singura adevărată, ni se sustrage în aceeaşi măsură în care noi ne ascundem de ea îndărătul personei.[2]

Am ales intenţionat situaţiile cele mai îndepărtate de ceea ce intuim că ar fi sau ar trebui să fie "persoana",tocmai pentru a recunoaşte posibilităţile ei de ocurenţă sau dimpotrivă, pentru a le respinge atunci când, prin inadecvarea lor, ele nu se dovedesc a fi decât nişte deformări groteşti ale unei realităţi care ar putea reprezenta tocmai miza destinului nostru. Întâlnim o asemenea deformare în situaţia invocată chiar la început. Era cazul în care "persoana", determinabilă de caracteristici fizice, este presupusă ca fiind dată: un obiect concret, de o anumită consistenţă fizică care, în această împrejurare, poate fi cântărit. Am avea de-a face aşadar cu un corp măsurabil. Trecând peste punctul b), vedem că, în cea de-a treia situaţie, "persoana" (persona) este determinată de un complex de trăsături psihice, care, oricât ar fi de alienante, definesc persoana ca o realitate care "se face", ca cea care, împotriva ei înseşi, se află în procesul unei construcţii de sine.[3] Întrucât se exprimă chiar şi-atunci, ori mai ales atunci când nu se exprimă, persona reprezintă o entitate analizabilă.[4] Sarcina psihanalistului, anume aceea de a analiza această construcţie şi de a arăta că în fapt e vorba de o deconstrucţie şi o fragmentare, a fost exprimată de Bergman în Persona (1960) unde, nu întâmplător, problema înstrăinării produsă de rolul jucat/trăit este văzută din perspectiva unei actriţe reputate, Elisabeth Volger, care încetează ori refuză pur şi simplu să-şi mai rostească replica (adică să mai dea consistenţă unei ficţiuni) chiar în timpul unei reprezentaţii.

Se pare că "persoana" nu poate fi măsurată sau analizată. Cum ne-am putea apropia de ea? Într-un fel, un pas a şi fost făcut, în măsura în care am căzut deja de acord asupra faptului că "persoana" nu este un dat.

*

Ideea lui Lossky este că persoana este liberă şi ireductibilă la natură, dar acea natură care, precizează Stăniloae, "este împărţită între indivizi" şi care este "desfigurată".
Precizarea este importantă, căci altfel s-ar putea crede că omul este împiedicat de propria sa natură fie să rămână persoană, fie să devină persoană, să se personalizeze. De altfel, adaugă părintele Stăniloae, "ipostasul nu poate fi înţeles nici golit de natură, nici în afara relaţiei".
Dar, precizează Lossky într-una din ultimele sale lucrări, dacă este adevărat că ipostasul nu poate exista în afara unei naturi, el nu se poate realiza decât, oarecum, împotriva acelei naturi pe care o deţine! (s.m.)
( "Pe scurt, să spunem că persoana nu poate fi pe deplin persoană decât în măsura în care ea nu are ceva ce vrea să posede ea singură, cu excluderea celorlalţi; adică atunci când are o natură comună cu ceilalţi. Numai aici intervine în toată puritatea ei distincţia între persoane şi natură; altfel, ne aflăm în prezenţa unor indivizi care-şi împart natura între ei." V. Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, p. 100; în acest fragment, Lossky se referă la dogma treimică; în paginile 101-104, el discută în amănunt raportul dintre persoană şi natură în cazul omului).
S-ar putea ca de-abia ceea ce ni se spune în ultimele pagini ale Dogmaticii să ne lumineze în legătură cu adevărul persoanei. Căci atunci când analizează soarta celor din iad, Stăniloae afirmă: "Fiecare va avea o lume individuală a lui. Nu va fi o lume unitară, ca să susţină o unitate între ei." nu se poate spune de trupurile păcătoşilor că vor forma şi ele o unitate, că vor fi şi păcătoşii un "trup universal"[15]; în iad "e totală căderea din lumina sensurilor şi a comuniunii, ca şi din chipul omului autentic, cel după modelul lui Dumnezeu."[16] Aceasta înseamnă că, pentru cei din iad, învierea este a "individului", a unei naturi fragmentate de reţinerea egocentrică în sine.
"Acela care-şi iubeşte viaţa şi-o va pierde", adică: cel care-şi iubeşte natura, neîmpărtăşind-o, nepersonalizând-o. Iar dacă acest caracter personal se poate pierde, înseamnă că avem de-a face cu ceva care se dobândeşte, care nu este deci propriu omului, dar care poate şi trebuie să fie "impropriat" de el.