Ioan Cezar, exceptional. Foarte complex, foarte multe probleme extrem de dificile ridicate de tine. Intai de toate, trebuie sa precizez ca ceea ce voi spune eu, sunt opinii personale si este posibil ca uneori ele sa nu coincida exact cu afirmatiile teologilor, dar este ceea ce simt eu, si cred ca e bine sa fim sinceri cu noi insine. La urma urmei, Iov a fost sincer cand i-a cerut socoteala lui Dumnezeu iar Iacob s-a luptat el insusi cu Dumnezeu.
Asa ca voi incerca sa schitez cateva pareri personale in care imi voi preciza punctul de vedere.
Intai cred ca ar trebui sa vorbim despre acest subiect cat mai putin abstract si cu maxima concretete. La urma urmei viata omeneasca e o viata personala si foarte concreta. Si cred ca ar trebui sa plecam in demersul acesta de la realitatea proxima cunoscuta - anume persoana umana.
Acum, ce am gandit eu si ce am simtit de-a lungul timpului in legatura cu aceasta realitate.
Cand am spus ca desi persoana NU se confunda cu individul, am precizat in acelasi timp ca ele nici nu trebuie asezate in opozitie. De ce? Exista in crestinism un curent ( a fost si in trecut, in Evul Mediu, dar exista si acum ) care incearca sa devalorizeze viata umana individuala si sa o prezinte ca pe ceva superficial si trecator, iar viata vesnica este vazuta ca fiind redusa la un reziduu, la ceea ce ramane dupa ce individul este dat la o parte si ramane doar persoana. Acest curent de gandire mi-a fost intotdeaua strain. Pai daca viata vesnica nu mai pastreaza nici un continut creat si nimic individual, atunci acea viata vesnica nu mai e o viata a mea, a celui care am fost, am iubit, m-am imprietenit, am suferit, m-am bucurat, m-am jucat, ci o viata abstracta, a unei idei detasata de orice continut concret numita "persoana." Nu pot accepta aceasta teorie fiindca NU pot crede ca tot ce traim noi adevarat si profund in aceasta viata, anume dragostea, prietenia etc. reprezinta doar continut rezidual, ceva ce tine doar de individ si din care persoana ar lipsi cu desavarsire. O asemenea conceptie sustinuta de Losski, dar din pacate si de par. Sofronie Saharov (pe care totusi il pretuiesc deosebit ) NU ajunge la inima mea. Intr-adevar, acesti teologi afirma ( si nu sunt singurii ) ca in aceasta viata noi NU putem cunoaste deloc persoana, ci cunoastem doar individul si manifestarile sale. Or eu NU cred ca atunci cand traim prietenia, dragostea fata de cineva, cu tot ce au ele mai profund si adevarat, nu e nimic personal acolo. In acest sens afirm cu tarie ca persoana se manifesta inclusiv in aceasta viata, se manifesta si poate fi cunoscuta. De fapt, parintele Staniloae afirma ca ceea ce NU se manifesta e nedeplin ca putere de viata. Numai ca aceasta manifestare NU e ceva ce se poate conceptualiza si exprima in cuvinte. Ea se traieste constient, dar de fiecare data ca ceva unic si plin de taina, cu neputinta de redus la cuvintele noastre. Cred ca atunci cand imi iau fiul in brate, iar el imi zambeste si intreaga lui faptura, mai ales ochisorii, se umplu de o bucurie luminoasa, aceasta traire e una deplin personala, nu doar a unui individ. Atunci cand il vad ca sufera bolnav fiind si sufar si eu impreuna cu el, acest fapt e unul profund personal. Cred ca viata vesnica NU va fi una golita de orice continut creat si concret, ci mai degraba cred ca intreaga noastra viata omeneasca, cu bucuriile si suferintele ei, cu iubirile si prieteniile ei, cu tot ce a fost aici frumos si curat, se va transfigura in lumina lui Dumnezeu. La urma urmei de aceea S-a facut Dumnezeu om, ca sa transfigureze lumea si sa o indumnezeiasca, NU ca sa o piarda si sa o distruga. Atunci, cum putem face diferenta intre individ si persoana?
Pai atunci cand traim viata altuia, atunci cand iubim adica, cand traim bucuria altuia, suferinta altuia, cand ne e mila de pacatosi si vrajmasi, atunci cu siguranta suntem persoane si ne manifestam ca atare. In schimb cand uram, cand batjocorim pe aproapele, cand il devalorizam, atunci ne comportam ca indivizi si ramanem doar indivizi.
|