[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de bogdan81

Catalin are dreptate. Omul e persoana de la conceptie. Fiindca a fi persoana NU e ceva ce tine de vointa omului, ci de iubirea lui Dumnezeu. Noi suntem persoane si avem fiecare din noi o valoare vesnica si nesfarsita pentru ca Dumnezeu ne iubeste. Iar iubirea lui Dumnezeu e de neinteles pentru noi, fiindca noi nu am facut nimic sa o meritam. Dar simtim ca ea ne da valoare vesnica si noua si ne intemeiaza ca persoane unice si irepetabile. Calitatea de a fi persoana unica cu o valoare vesnica si nesfarsita e ceva ce vine de la Dumnezeu inspre noi, NU invers.

Foarte bună observaţie, Bogdan. Iubirea lui Dumnezeu nu poate lipsi din faptul germinativ al unei fiinţări ca persoană, este indispensabilă devenirii noastre. Fără ea nu putem deveni persoane, în mod deplin şi propriu-zis, ea fiind focul care modelează fierul.
Iar acum te întreb: orice om, orice individ se împlineşte ca persoană în virtutea darului lui Dumnezeu?
Orice om poartă în el chipul lui Dumnezeu. Dar ajunge fiecare să fie, să vieze şi după asemănare cu Domnul?

*
Eu văd o distincţie între cel care participă la Modelul său şi cel care nu participă, în virtutea liberului arbitru (Îl neagă, Îl ignoră, se îndoieşte de El, ezită, refuză, abandonează, protestează etc.). Primul devine persoană, exercitîndu-şi liberul arbitru PRIN PARTICIPARE la Model. Al doilea rămâne un individ care poartă în el embrionul persoanei dar pică într-una din variantele negative ale pildei semănătorului...

Pocăinţa, această împreună-lucrare dintre om şi Dumnezeu, este, cred, modul în care persoana care zace în individ se dezvoltă înlăuntrul acestuia (trece de la potenţial la act, se re-constituie prin activităţi/fapte bineplăcute Domnului) până când ajunge să îl cuprindă cu totul. Acesta fiind sfântul care îşi continuă neîncetat petrecerea, de data asta dincolo de limitările individuumului sau în ciuda lor.

Precizare: când spun că persoana e în individ şi se dezvoltă înlăuntrul acestuia, nu am în vedere două obiecte incluse unul în altul, nu văd persoana ca un homunculus ascuns în individ. Cuget persoana ca pe un mod de a fi ale cărui posibilităţi sunt constitutive fiecărui om, dar care sunt puse ori ba în lucrare, în activitatea omului, constituindu-l ori nu pe acesta, re-definindu-l sau lăsîndu-l să se desfiinţeze. Aceste posibilităţi sunt numeroase şi constau, în definitiv, în iubire şi libertate. Când omul se abandonează lor, prin duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, prin totala renunţare la sine şi încrederea plină de recunoştinţă în Voia lui Dumnezeu, atunci el saltă din lut în Cer, sporind duhovniceşte. Aici cred că trebuie să întrezărim taina persoanei.
Orice discurs sănătos despre pocăinţă (aşa cum întâlnim în Scriptură şi în scrierile Părinţilor) nu face de fapt decât să ne arate cum este omul ca persoană şi cum participă Dumnezeu la fiinţarea omului ca persoană. Practic, acest model este desăvârşit descoperit nouă prin lucrarea şi viaţa Mântuitorului. Iubire jertfelnică, ascultare ş.a.m.d.