[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Biserica Catolica nu are nicio legatura nici cu controversa palamita, nici cu Palama personal.

Aceasta este o teză falsă, lansată din spaţiul catolic şi destul de superficială să o creadă cineva. O teză asemănătoare a fost promovată şi de unii teologi ortodocşi din Occident, cum ar fi de exemplu, Jean Meyendorff. Teologul, John Romanides, aducând argumente solide a demonstrat şi a explicat de ce o asemenea teză este falsă:

http://www.ftoub.ro/byzantinepolemics/MariusPodaru1.pdf
PR. JOHN ROMANIDES DESPRE VARLAAM ŞI TEOLOGIA PALAMITĂ

De câţiva ani încoace, Părintele Meyendorff afirmă, în diferite studii, că disputa dintre Sf. Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria nu reprezintă o ciocnire între teologia latină şi cea greacă, aşa cum se consideră în general, ci mai degrabă o ceartă internă între anumiţi umanişti bizantini şi un mare segment al călugărilor bizantini şi ucenicii lor. Meyendorff se referă de multe ori la Varlaam ca la un umanist, un platonist şi un nominalist şi pare să considere că neoplatonismul lui Dionisie Areopagitul este baza nominalismului său. Afirmă că un fel de gândire occamistică exista cumva în mediul bizantin şi că în persoana lui Varlaam o astfel de gândire a luat forma unui fel de teologie naturalistă care punea accentul pe revelaţia naturală şi pe rolul omului în procesul de mântuire. Potrivit părintelui John, controversa s-a centrat în jurul interpretării lui Pseudo-Dionisie, iar Palama a aplicat corective neoplatonismului Areopagitului, cu implicarea, după cum se pare, că Varlaam nu greşea în felul în care interpreta aceste texte. În conformitate cu acest tip de analiză, Palama este reprezentat ca un gânditor original, care se opunea teologiei repetiţiei formale ce caracteriza persoane precum Akindin şi Gregoras.53

Romanides începe prin a arăta că este imposibil ca Varlaam să fi fost un nominalist şi un neoplatonist în acelaşi timp, deoarece aceste două poziţii se exclud reciproc. William de Ockham a suprimat platonismul filosofiei scolastice, negând existenţa obiectivă a universaliilor: după el, acestea nu există nici în fiinţa lui Dumnezeu, nici în creaţie. Astfel, înlocuieşte analogia entis între Dumnezeu şi creaţie cu analogia fidei, creând premisele pentru apariţia gândirii protestante ulterioare.54 După Romanides, Varlaam a fost un platonist creştin, nu un nominalist.

Argumentele lui Romanides sunt convingătoare: Varlaam afirmă că în mintea divină creatoare există logoi ale căror imagini se regăsesc în sufletul uman.55 În alt loc, Varlaam vorbeşte despre universalii aşezate de Dumnezeu în sufletul uman din momentul creării acestuia.56 Un alt argument că Varlaam nu este nominalist este dat de faptul că îl critică pe Toma din Aquino că identifică toate lucrurile în Dumnezeu cu fiinţa divină: dacă avem în vedere că Varlaam l-a criticat pe Palama că face o distincţie reală între fiinţă şi energii, atunci apare foarte probabil ca Varlaam să fi făcut numai o distincţie conceptuală, de tip scotist57.

În privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, în legătură cu care Varlaam susţinea un agnosticism sui generis, Romanides arată că acest agnosticism nu poate fi derivat din apofatismul lui Dionisie Areopagitul, aşa cum afirmă Meyendorff. După Varlaam, există două căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu: filosofia şi revelaţia, ambele daruri ale lui Dumnezeu. Ceea ce nu este descoperit prin niciuna din aceste căi depăşeşte mintea umană şi nu poate fi cunoscut, dar dacă ceva este descoperit prin acestea, atunci puterile sufletului uman sunt suficiente pentru a cunoaşte ceea ce este descoperit.58 În cazul chestiunii Filioque, afirmă Varlaam, nu a fost descoperit nimic prin niciuna din aceste căi, deci nu putem cunoaşte care este adevărul. Dar din convingerea lui Varlaam referitoare la o chestiune particulară, afirmă Romanides, nu se poate generaliza în direcţia unui scepticism general cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, cum face Meyendorff.

Doar dacă interpretăm astfel poziţia lui Meyendorff, putem explica de ce Palama îl acuză pe Varlaam că reduce adevărurile supraraţionale la o cunoaştere raţională. Romanides vede astfel un conflict între credo ut intelligam, caracteristic tradiţiei occidentale post-augustiniene şi teologia apofatică patristică.

Dacă poziţia lui Romanides este corectă, atunci Meyendorff greşeşte în a-l considera pe Varlaam un umanist bizantin, în loc de platonist şi umanist occidental. Dacă ar fi fost într-adevăr un umanist bizantin, atunci bizantini precum Akindin şi Gregoras nu ar fi contrazis părerea lui Varlaam că harul divin este creat. Încercarea lui Meyendorff de a argumenta în favoarea acestei tradiţii umaniste bizantine prin a-l face pe Varlaam să depindă de Dionisie Areopagitul omite faptul că Dionisie era o autoritate teologică şi în Occident.60 Operele antilatine ale lui Varlaam în chestiunea Filioque nu arată că era un bizantin, ci că susţinea o poziţie prescolastică (Filioque fiind promulgat oficial ca dogmă în Occident, după dezbateri teologice de-a lungul mai multor secole, în anul 1014).

Un argument clar despre punctul teologic latin de pornire al lui Varlaam este ideea lui că slava lui Dumnezeu revelată în această viaţă patriarhilor, profeţilor şi apostolilor a fost o slavă creată; mai mult, credea el, în fiecare caz separat de revelaţie, această slavă era creată atunci şi apoi dispărea din existenţă, fiind deci de scurtă durată. Aceste arătări create erau considerate de Varlaam doar un simbol al dumnezeirii. Pr. Romanides stabileşte în mod corect că sursa acestor idei sunt primele patru cărţi ale lucrării Despre Sfânta Treime a Fericitului Augustin. Sf. Grigorie Palama a argumentat în favoarea poziţiei ortodoxe că vederile slavei în Vechiul şi în Noul Testament sunt arătări reale ale Dumnezeului necreat, la care a participat şi trupul celor care le-au experiat. Varlaam nega aceste vederi atât trupului, cât şi minţii. Meyendorff explică atitudinea lui Varlaam prin diferenţa dintre spiritualitatea platonizantă a lui Evagrie pe care deci Varlaam l-ar urma într-un fel şi spiritualitatea biblică a Sf. Macarie Egipteanul, pe care o reprezintă Sfântul Grigorie. Dar Romanides are dreptate să conteste această distincţie ca principiu explicativ al ideilor lui Varlaam: Acceptând, pentru un moment, această distincţie în tradiţia patristică greacă - Cine dintre Părinţii greci platonişti este în acord cu Varlaam negând realitatea vederii slavei necreate a lui Dumnezeu nu numai trupului, ci şi minţii? Cine dintre Părinţii platonişti a afirmat vreodată că există o slavă creată a lui Dumnezeu? Autorul de faţă =Romanides nu cunoaşte niciunul. Dimpotrivă, întreaga tradiţie scolastică latină post-augustiniană este în acord cu Varlaam.61 Tot în legătură cu problema harului, din faptul că Sf. Grigorie Palama este pesimist în privinţa puterii naturale a omului de a-L cunoaşte şi de a se ridica spre Dumnezeu, Meyendorff deduce că în această chestiune Palama este unul dintre autorii cei mai augustinieni din Răsăritul creştin62. Romanides identifică o confuzie aici: în sens opus lui Palama, Augustin este optimist referitor la capacitatea naturală a omului de a-l cunoaşte intelectual pe Dumnezeu din creaturi, dar este pesimist în privinţa puterii naturale a voinţei umane de a împlini poruncile lui Dumnezeu; Palama este optimist însă în privinţa capacităţii omului de a-L dori pe Dumnezeu şi nu are nevoie de ideea harului divin irezistibil care devine un habitus (un fel activist de a-fi-în-har, exprimat în fapte bune) în cel ales de Dumnezeu, precum la Augustin63. Inspiraţia augustiniană a lui Varlaam se vede în concepţia sa despre rugăciunea neîncetată: el respinge de la bun început ideea că monahul trebuie să se roage neîncetat: Acest habitus () al rugăciunii înseamnă să fii capabil să faci, să gândeşti şi să îndeplineşti nimic din ceea ce Dumnezeu nu voieşte. De aceea, cel ce are acest habitus se roagă neîncetat.64

Demonstraţia, solid argumentată, că gândirea teologică a lui Varlaam este de inspiraţie latină, nu bizantină, se întinde pe mai multe pagini în studiul lui Romanides.65 Concluzia ei cea mai importantă este respingerea tezei generale a lui Meyendorff conform căreia cheia gândirii nominaliste a lui Varlaam este simbolismul lui Pseudo-Dionisie şi presupusa tradiţie bizantină umanistă fundamentată pe acest simbolism. (Continuarea...)