[AlinB]

Dragă X,
Îţi mulţumesc pentru observaţii şi întrebări. Desigur, premisa generală a cărţii mele este aceea că nu este o contradicţie să susţinem axioma patristică extra ecclesiam nulla sallus, analizând în acelaşi timp posibilitatea persoanelor de a moşteni viaţa veşnică fără a fi fost în Biserica Ortodoxă. Al doilea principiu se inspiră din dogmele referitoare la Dumnezeu: că El este un Judecător drept, Care este îmbelşugat în milă şi bogat în dragoste, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului (cf. I Tim. 2: 4).

Am demonstrat că juxtapunerea acestor principii are drept rezultat un răspuns ortodox la „întrebarea arzătoare”: menţinerea unei aparente antinomii. Acest răspuns este unul care se bucură de susţinere largă din partea Sfinţilor şi Dascălilor Bisericii. Cu alte cuvinte, în cartea mea eu fac două lucruri. Primul, încerc să limpezesc şi să întăresc înţelegerea eclesiologiei ortodoxe de către cititor într-o vreme când aceasta este sub asediu. Al doilea, critic diferitele declaraţii derivate de aici legate de dificultăţile pe care le ridică implicaţiile lor, susţinând în cele din urmă o „nouă apoftegmă”.

E cu putinţă ca problema dumneavoastră cu aceste concepte să-şi aibă rădăcina în ceva de care noi, cei din Apus, suferim: raţionalismul - adică o înclinaţie spre dorinţa ca adevărul să fie exprimat într-un mod sistematic care leagă toate capetele desfăcute şi uneşte toate
punctele, într-un cuvânt, „supra-logica”. Se pare că încerci să înfăptuieşti o împăcare deplină între două axiome aparent contradictorii. Cu toate acestea, acesta nu este un mod creştin de a cugeta despre chestiunile teologice. Aceasta din pricină că o mare parte din teologia creştină e o aparentă antinomie.

În teologia noastră cea adevărată, noi, ortodocşii, aplicăm principiul moderaţiei, al obiectivităţii practice, dacă doriţi. Caracterul apofatic al apropierii noastre de adevărurile despre şi ale lui Dumnezeu se întemeiază pe juxtapunerea dintre poli opuşi. Prin punerea în unitate a două principii opuse, noi ne apropiem adesea de aparenta enigmă a adevărului creştin. Dar aceasta nu este o lucrare a compromisului, ci un proces în care este făcută cunoscută adevărata forţă a adevărului.

Câteva exemple vor fi suficiente: Oros-ul [hotărârea, n.tr.] calcedonian în privinţa Persoanei lui Hristos (că El este atât Dumnezeu deplin şi Om deplin, cu cele două firi „neamestecate, neîmpărţite, nedespărţite şi neschimbate”), dogma Sfintei Treimi (Dumnezeu ca Unul în Trei Persoane), şi doctrina ortodoxă a sinergiei (rezumată atât de frumos în Filip. 2: 12b-13 şi înfăţişată cu acurateţe în a treisprezecea Convorbire a Sfântului Ioan Cassian, potrivit revelaţiei dumnezeieşti şi limitelor raţiunii umane).

Aşa cum ne arată istoria creştină, de regulă erezia se ridică dintr-o accentuare excesivă a unui aspect al adevărului, ducând la neglijarea altuia fără de care nu se păstrează echilibrul.

O trăsătură distinctivă a ereticilor era aceea că ei greşeau într-o extremă sau alta, tăgăduind fie Unimea, fie Treimea, fie dispreţuind căsătoria, fie defăimând fecioria. „Dar Biserica, prin contrast, înaintează cu un calm bine-chibzuit pe calea de mijloc, ferită de
certurile din ambele părţi”
Pe scurt, cartea mea e o încercare de a „înainta pe calea de mijloc”

Trebuie să mai arăt că încercarea mea nu are valoare de dogmă. Eclesiologia ortodoxă este dogmă, iar nu teza cărţii mele. Este foarte posibil ca cineva să poată scrie o carte prin care să arate că a doua axiomă privitoare la dragostea şi mila lui Dumnezeu nu trebuie să ne
facă să credem că oricine din cei ce n-au fost membri ai Bisericii în această viaţă se poate mântui.
Totuşi, aceasta nu-mi va face cartea „rea”, iar a lor „bună”. Mai degrabă va arăta doar că chestiunea statutului veşnic al credincioşilor heterodocşi nu este unul pentru care Biserica a formulat vreodată un răspuns dogmatic.
În credinţa creştină avem multe taine de acest fel.

Ai scris: „Aşadar, până acum, singurele două poziţii pe care le văd compatibile cu acest adevăr de bază sunt: 1. ÂŤîn afara Bisericii nu există mântuire; iar comuniunea mea este Biserica; de aceea, o persoană nu poate primi mântuirea dacă ea nu a fost vreodată membră a comuniunii meleÂť; sau 2. ÂŤîn afara Bisericii nu este mântuire; dar este cu putinţă ca şi în afara comuniunii mele să se afle mântuire; pentru aceasta Biserica ar putea include mai multe comuniuni, precum a mea»”.
Ca răspuns, zic că primul punct poate fi demonstrat prin Sfânta Tradiţie; totuşi cugetul Bisericii, aşa cum este el noetic desluşit de Sfinţii Părinţi, nu pare să fi dat mărturie pentru aceasta ca pentru o afirmaţie exactă (nepunând la socoteală dogma) a Bisericii venită dintr-o poziţie a Bisericii faţă de heterodocşi.
Punctul unu nu este în mod necesar „incorect”, ci doar nu este destul de echilibrat de către alte adevăruri. Şi cu siguranţă că nu poate fi considerat creştin ortodox. Pe de altă parte, punctul doi este în întregime greşit.
Reflectă o încercare de a împăca două principii aparent contradictorii într-un mod care duce la o concluzie eretică. Aceasta se înrudeşte cu modul prin care Nestorie a încercat să rezolve aparenta antinomie ale celor două firi ale lui Hristos într-o singură Persoană.

Apoi ai scris: „Mărimea ultimei scrisori pe care ţi-am trimis-o explica de ce consider această poziţie a fi problematică. O văd ca făcând extrem de dificil a şti unde să plasez limita care îngăduie cuiva să fie ÂŤmântuitÂť în afara Bisericii”. Deoarece socotesc că am demonstrat,
nu mai găsesc aici nici o dificultate.

Cineva ar putea afirma pur şi simplu limitele aşa cum sunt ele în mod clar şi dogmatic exprimate în Sfânta Tradiţie, şi apoi să alăture marea milă şi dragoste a lui Dumnezeu pentru a demonstra că aceasta se poate face un bun prilej pentru ca unei persoane să i se dea viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu, şi care - nu din propria vină sau din pricini pe care numai Dumnezeu le poate judeca - nu a murit ca creştin ortodox. Nu vreau să încerc să-mi afirm propria teorie - în interiorul limitelor Sfintei Tradiţii - asupra modului în care aceste două principii ar putea fi reconciliate. (Aceasta este exact tot ceea ce Homiakov încerca să facă cu ale sale „legături invizibile”.)

Consensul patristic, aşa cum îl percep eu, este că tot ce trebuie să facă cineva este să păstreze aparenta antinomie şi să o lase
aşa cum este. Cu toate acestea, ceea ce fac mulţi ecumenişti este să zădărnicească primul principiu făcând apel la al doilea. Acest demers este neortodox şi cu desăvârşire inutil.

Cât despre afirmaţia părintelui X de pe forum legată de probabilitatea ca chiar membri ai Martorilor lui Iehova - „creştini” care în mod făţiş şi conştient atacă Sfânta Treime - să fie mântuiţi: aceasta este doar părerea lui. Eu nu o împărtăşesc neapărat. Doar mă abţin de la a
face vreo declaraţie asupra modului cum Dumnezeu îi va judeca pe membrii sectei.
Din fericire, nu mi se cere să rezolv aceasta pentru a fi creştin ortodox!

Aceasta mă face să accentuez ceva ce am spus în alt capitol. Vreau să vă gândiţi serios.

Mă gândesc la răspunsul Sfântului Teofan Zăvorâtul către un „întrebător” la întrebarea dacă heterodocşii se pot mântui. El a răspuns: „De ce vă îngrijiţi de ei? (...) Tu şi cu mine nu trebuie să ne împovărăm cu o grijă de acest fel. Cercetează-te pe tine şi păcatele tale”.


Este demnă de admirat dorinţa ta de a afla şi îmbrăţişa curăţia Adevărului.
Dar trebuie să nu uiţi că sunt anumite lucruri pe care Dumnezeu le-a ales să nu ni le descopere.
Unul din acestea este modul prin care El îi va judeca în final pe ceilalţi în acea Zi.

El a descoperit anumite aspecte ale Zilei aceleia a Judecăţii pentru ca noi să ne pocăim şi să ne pregătim; dar El nu ne-a spus cum - în neţărmurita Lui cunoaştere a firii noastre celei necrezut de complexe şi a rânduielii Lui providenţiale - ne va cântări în cele din urmă în balanţă.

Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre, şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi pe cât de departe sunt
cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre (îs. 58: 8-9).

Acestea fiind adevărate, n-ar trebuie să ne intereseze dacă Dumnezeu îi va mântui şi pe alţii şi cum.
Pentru noi este destul să ştim unde şi cum ne putem mântui. Noi afirmăm că aceasta se află numai înlăuntrul Bisericii Ortodoxe; dar putem aduce şi argumente convingătoare, bazate pe Sfânta Tradiţie, că nu se poate afirma că El nu va mântui o parte din cei care nu intră în Biserică în timpul vieţii. Nădăjduiesc că acesta va ajuta.

Harul lui Dumnezeu să te conducă întru tot adevărul!
Al tău, sincer, Patrick