[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de DragosP

Nu dragă. Mai sunt și alte căi. De exemplu să fii un sfânt.

Nu mai glumi, că s-ar putea să o ia în serios. Ar putea crede că sfântul e un ins izolat de organismul Bisericii, că trăieşte exclusiv prin resurse (merite, auzi!) proprii, că s-a autonomizat şi s-a făcut stat în stat. Aşa, cam ca canceru.
Ar putea uita că şi în Sânul Sfintei Treimi e comuniune.
Iar mintea nu ar mai nădăjdui la unirea umilită şi simţitoare foarte cu inima (fără de care nu se poate face lucrare lăuntrică de despătimire şi înviere întru înveşnicire), dacă păleşte duhul comuniunii cu semenii şi duhul sfintei interdependenţe omeneşti. De aici la autismul total nu-i mult de mers.
Or, sfântul nu e nicicum autist. Şi nici rebel însingurat nu e ş.a.m.d. Nu duhul dezbinării l-a purtat în sfinţenie, ci Duhul lui Hristos Cel slăvit în Treime.
Smerenia nu poate fi concepută ca proprietate absolută a unui om, ci ca o însuşire de relaţie interumană, ca o stare ce înfloreşte şi se dezvoltă între persoane, prin relaţia cuvenită cu Persoanele Sfintei Treimi.

Proprie Bisericii şi teologiei noastre ortodoxe este viziunea organică, organismică.
În multe cărţi semnate de cuvioşi şi sfinţi, finalul sună cam aşa: "fraţilor, rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul!".