[COLOR=#cc0000]Triumful Bisericii[/COLOR]
Cum se adevereşte că Hristos este Dumnezeu? La această întrebare fundamentală să nu ne străduim să răspundem cu argumentul creaţiei cerului şi pământului, pentru că cel necredincios nu-l va primi. Dacă-i spunem că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a alungat demoni, nici atunci nu va fi de acord. Dacă îi spunem că a făgăduit învierea morţilor, împărăţia cerurilor şi bunurile negrăite, atunci nu numai că nu va fi de acord, dar va şi râde. Aşadar, cum să-l îndreptăm spre credinţă, mai ales dacă nu este educat duhovniceşte? Cu siguranţă, sprijinindu-ne pe adevăruri pe care şi noi şi acesta, le primim fără nicio reţinere şi îndoială.


Astfel, asupra cărui punct suntem de acord cu el la modul absolut? Asupra faptului că Hristos a întemeiat Biserica. Deci, prin aceasta vom vădi puterea şi vom dovedi dumnezeirea lui Hristos. Vom vedea că este cu neputinţă ca lucrarea omenească să realizeze răspândirea creştinismului în toată lumea, într-o perioadă atât de scurtă. Şi mai ales când morala creştină îi invită la o viaţă înaltă pe oamenii cu obiceiuri rele, pe robii păcatului. Şi Domnul a reuşit să-i elibereze din toate acestea, nu numai pe noi, ci întreg neamul omenesc.
Şi aceasta a izbândit-o fără să folosească arme, fără să cheltuie bani, fără să mişte armate, fără să provoace războaie. A izbândit, pornind doar cu 12 ucenici, care erau neînsemnaţi, neinstruiţi, săraci, goi, neînarmaţi.
Cu asemenea oameni a reuşit să convingă neamurile să cugete drept, nu numai pentru viaţa prezentă, ci şi pentru cea viitoare. A izbutit să desfiinţeze legi străvechi, să alunge obiceiuri depăşite şi să creeze altele noi. A putut să-l smulgă pe om, de la modul uşor de viaţă şi să-l îndrume spre cel anevoios. Şi pe toate acestea le-a reuşit, în timp ce toţi se războiau cu El, şi în vreme ce El însuşi a suferit răstignire umilitoare şi moarte smerită.
Desigur, nu se întâmplă acestea la oameni, ci dimpotrivă. Adică, cu cât trăiesc şi prosperă ei înşişi, lucrarea lor înaintează; când mor însă odată cu ei piere şi ceea ce au creat. Şi aceasta o păţesc nu doar cei bogaţi, nu doar căpeteniile, ci chiar şi cârmuitorii. Pentru că şi legile lor se desfiinţează şi amintirea lor se stinge şi numele lor se uită, şi oamenii credincioşi îi lasă la o parte.


Acestea se întâmplă în primul rând celor care guvernează popoarele cu o privire, şi duc la război armate întregi. Celor care au condamnat la moarte şi au semnat exilurile. La Domnul însă lucrurile s-au întâmplat exact invers. Starea lucrării Lui înainte de răstignire era îngrozitoare: Iuda L-a trădat, Petru s-a lepădat de El, ceilalţi ucenici au fugit ca să se salveze, şi mulţi credincioşi L-au părăsit. Şi a rămas singur între vrăjmaşi, însă după răstignire şi moarte, ca să afli că nu a fost un om simplu Cel răstignit, s-au întâmplat toate cele strălucitoare, slăvite, pline de bucurie.
Sfântul Petru, Apostolul corifeu, cel care înainte de răstignire n-a răbdat ameninţarea unei slujnice, şi după atâtea învăţături cereşti şi după părtăşia lui la Dumnezeieştile Taine, a spus că nu-L cunoaşte pe Domnul, el însuşi, după răstignire L-a propovăduit până la marginile lumii. Cete nenumărate de martiri s-au jertfit, pentru că au preferat să moară decât să se lepede de Hristos, aşa cum s-a lepădat Apostolul corifeu, înspăimântat de ameninţarea unei fetişcane. Acum toate locurile, toate cetăţile, cele din pustiu şi din părţile locuite, Îl mărturisesc pe Cel răstignit. În Acesta cred împăraţii şi generalii, cârmuitorii şi guvernatorii, robii şi cei liberi, cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, barbarii şi diferitele neamuri de oameni.
Chiar şi acel mic şi neînsemnat mormânt, care a primit Trupul însângerat al Domnului, este cinstit de mii de palate împărăteşti şi respectat chiar de împăraţi.


Paradoxal este faptul că ceea ce s-a întâmplat Domnului s-a întâmplat şi ucenicilor Săi. Pentru că pe aceştia pe care îi dispreţuiau şi îi întemniţau, pe cei pe care îi chinuiau cumplit cu nenumărate torturi, tocmai pe aceştia, după moartea lor, îi cinsteau mai mult decât pe împăraţi.
Şi cum se explică aceasta? La Roma, împăraţii şi consulii şi generalii le părăsesc toate, şi aleargă să se închine la mormintele pescarului Petru, şi ale făcătorului de corturi, Pavel. La Constantinopol, cei care poartă coroane vor să se înmormânteze nu lângă mormintele apostolilor, ci înaintea uşilor bisericilor lor. Şi astfel, împăraţii devin păzitori ai pescarilor. Mai ales, nu se ruşinează de aceasta, ci se laudă nu doar ei înşişi, ci şi urmaşii lor.


Când ucenicii lui Hristos erau doar 12 şi Biserica nu exista în cugetul niciunuia dintre ei, când sinagoga iudaică înflorea, încă şi idolatria lipsită de evlavie stăpânea aproape în toată lumea, Domnul a profeţit: “Pe această piatră (adică prin mărturisirea credinţei lui Petru) voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).


Întăreşti adevărul acestei profeţii? Vezi împlinirea ei? Gândeşte-te ce eveniment important este răspândirea Bisericii aproape în toată lumea, într-o perioadă atât de scurtă de timp! Cugetă cum a schimbat viaţa atâtor neamuri şi a dus la credinţă atâtea popoare, cum a desfiinţat obiceiuri preistorice, cum i-a eliberat pe oameni de cutumele îndelungate, cum a risipit ca fumul stăpânirea puterii şi puterea păcatului, cum a pierdut ca aburul aducerea necurată a jertfelor, ritualurile idolatre, sărbătorile păgâneşti, templele şi altarele, totemurile, cum a zidit pretutindeni altare sfinte, în patria noastră şi-n ţările perşilor, sciţilor, maurilor, inzilor. Ce zic? Chiar şi-n insulele bretanice, care se află departe de Marea Mediterană, în ocean, s-a răspândit Biserica şi s-au construit altare.
Lucrarea de eliberare a atâtor popoare de obiceiurile destrăbălate îndelungate, precum şi schimbarea modului lor de viaţă, de la imul simplu la imul foarte anevoios, este într-adevăr lucru minunat, mai bine zis, prea minunat. O demonstrează lucrările dumnezeieşti, chiar dacă nu L-ar fi împiedicat nimeni, chiar dacă era pace şi mulţi L-ar fi ajutat. Pentru că întinderea Bisericii nu venea în contradicţie doar cu obiceiurile vechi, ci şi cu plăcerea, cu modul de viaţă voluptos. Adică, avea doi vrăjmaşi puternici, care îi tiranizau pe oameni: obiceiurile şi plăcerea.
Toate câte le-au primit cu multe secole înainte de la părinţii, strămoşii, şi străbunii lor, şi toate câte le adunaseră de la ritori şi filozofi, toate acestea tindeau să-L dispreţuiască, un lucru deosebit de greu. Trebuia să primească chiar un nou mod de viaţă, şi mai ales unul foarte anevoios. Pentru că îi îndepărta de desfrâu, şi-i îndruma spre înfrânare. Îi îndepărta de iubirea de arginţi, de desfrâu, de mânie, de invidie, de confort, şi-i ducea la neagoniseală, curăţie, blândeţe, prietenie, o viaţă grea, dură, plină de strâmtorări.
Va urma