Şi mai ales, îi ducea spre această viaţă pe cei care se obişnuiseră cu traiul în desfătări, pentru că, cu siguranţă, nu se făceau creştini oameni care trăiau în alte lumi şi n-aveau obiceiuri păcătoase, ci deveneau cei care putreziseră în acestea şi se făcuseră mai moi şi decât lutul. Pe aceştia i-a chemat să meargă pe calea dură şi aspră. Şi i-a convins să meargă spre ea. Pe câţi i-a convins? Nu doar pe doi, zece, douăzeci sau o sută, ci pe nenumăraţi oameni. Şi cu cine i-a convins? Cu 12 oameni neinstruiţi, necultivaţi, neînsemnaţi, săraci, fără avere, fără putere trupească, fără slavă, fără origine strălucitoare, fără iscusinţă retorică. Cu 12 oameni pescari, făcători de corturi, vorbitori de altă limbă, pentru că nici măcar nu aveau aceeaşi limbă cu idolatrii. Vorbeau limba ebraică, mult diferită de toate celelalte limbi. Aşadar, cu aceştia 12 s-a zidit Biserica şi s-a întins până la marginile lumii.


Şi nu este doar aceasta lucru minunat, ci şi faptul că aceştia, puţini, săraci, neinstruiţi şi dispreţuiţi n-au început să schimbe omenirea fără piedici, nu şi-au făcut nestingherit lucrarea lor. De pretutindeni au înfruntat nenumărate războaie. S-au luptat cu fiecare neam şi fiecare cetate. Dar ce vorbesc despre neamuri şi cetăţi? În fiecare casă s-a ridicat război împotriva lor. De multe ori învăţătura pe care o propovăduiau a despărţit pe copil de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe slujitor de conducător, pe bărbat de femeie şi pe femeie de bărbat. În acelaşi timp, în fiecare familie n-au crezut toţi, şi astfel, creştinii sufereau certuri zilnice, duşmănii neîncetate, mii de morţi, toţi îi războiau, ca pe potrivnicii şi vrăjmaşii comuni. Îi prigoneau împăraţii, cârmuitorii, slujitorii, cei liberi, robii, mulţimile cetăţilor. Şi nu-i alungau doar pe ei înşişi, ci lucru înfricoşător, îi prigoneau chiar şi pe noii catehumeni, adică pe cei care de-abia credeau.



Gândul să părăsească altarele, să dispreţuiască jertfele, pe care toţi părinţii şi strămoşii lor le săvârşeau ca să creadă în Domnul, le provoca frică şi mânie idololatrilor. Le era teamă să creadă în Cel Care a luat trup omenesc din Fecioara Maria, Care a fost judecat de către Pilat, Care a pătimit nenumărate chinuri şi suferinţe, Care a răbdat moartea înjositoare, S-a îngropat şi a înviat.


Cel mai paradoxal lucru este că în timp ce Patimile Domnului au fost neîndoielnice – mulţi au văzut biciuirile, loviturile, scuipările, pălmuirile, răstignirea, batjocorirea, mormântul – nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu învierea. Domnul, după învierea Sa, S-a arătat doar ucenicilor Săi. În ciuda acestui fapt, toţi au vorbit despre înviere, au adus la credinţă popoarele, şi au zidit Biserica. Cum? În ce chip? Prin puterea Domnului, Care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la oameni. Acesta a fost Cel Care le-a deschis calea, le-a uşurat lucrarea lor anevoioasă. Dacă Harul Dumnezeiesc nu i-ar fi ajutat, nici n-ar fi început răspândirea creştinismului.


Pentru că în timp ce tiranii se înarmau împotriva Bisericii, în timp ce soldaţii îşi înălţau armele lor, în timp ce mulţimile se înfierbântau ca focul sălbatic, în timp ce obiceiul cel rău lua poziţie de luptă, în timp ce ritorii, sofiştii, bogaţii, proprietarii şi cârmuitorii se ridicau, Cuvântul lui Dumnezeu mai puternic decât flacăra, a făcut scrum buruienile, a curăţat câmpurile, şi a însămânţat cuvântul propovăduirii. Unii dintre credincioşi au fost aruncaţi în închisori, alţii au fost exilaţi. Averile unora au fost confiscate, alţii au fost ucişi, alţii au fost ciopârţiţi. Deşi creştinii erau trataţi ca ucigaşii de drept comun, răbdând orice fel de pedeapsă, necinste şi prigoană, tot mai mulţi veneau la Biserică. Mai ales credincioşii noi, nu numai că nu se descurajau în faţa chinurilor răbdate de cei mai vechi, ci deveneau mai zeloşi. Singuri alergau, neconstrânşi, recunoscători faţă de chinuitorii lor. Deveneau mai fierbinţi în credinţă, văzând şuvoaiele de sânge ale credincioşilor.
Ai văzut puterea neasemuită a Celui Care a săvârşit toate aceste minuni? Cum este cu putinţă să nu se întristeze cineva, suferind asemenea chinuri înfricoşătoare? Însă aceştia se bucurau, zburdau!
Aceasta mărturiseşte, de exemplu, Sfântul Evanghelist Luca că s-a întâmplat cu apostolii atunci când “au plecat de la sinedriu bucuroşi, pentru că s-au învrednicit să rabde rele, de dragul lui Hristos” (Fapte 5,41).


Şi în timp ce nici măcar o zi, nu poate să zidească cineva cu pietre şi var când este prigonit, apostolii au construit Biserica pretutindeni, răbdând prigoane, închisori, exil şi moarte martirică. Şi n-au construit-o cu pietre, ci cu suflete, lucru mult mai greu. Pentru că nu este acelaşi lucru să construieşti un zid, cu a convinge sufletele desfrânate, schimbându-le modul de viaţă, făcându-le să părăsească nebunia lor demonică, însufleţindu-le să urmeze vieţii în virtute. Au reuşit însă aceasta, pentru că aveau cu ei putere nebiruită a Domnului, Cel Care a profeţit: “Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,18).


Gândeşte-te câţi tirani au războit Biserica şi câte prigoane înfricoşătoare s-au ridicat împotriva ei! Augustus, Tiberius, Gaius, Nero, Vespasian, Titus şi urmaşii lui, până la marele Constantin, toţi au fost idolatrii. Şi împreună, unul mai uşor, altul mai aprig, au războit Biserica, toţi au făcut-o. Şi dacă unii n-au dezlănţuit prigoane din voie proprie, idolatria lor s-a făcut pricină pentru linguşitori, să-i îndemne să lupte împotriva Bisericii.


Cu toate acestea, planurile viclene şi atacurile idolatrilor s-au risipit ca pânzele de păianjen, s-au ridicat ca praful, au pierit ca fumul. Dar şi toate câte au plănuit împotriva Bisericii au însemnat în mare folos pentru creştini. Pentru că au apărut cetele de martiri care constituie comoara, stâlpii, bastioanele Bisericii.


Aşadar, vezi minunata împlinire a profeţiei? Într-adevăr, “Porţile iadului nu o vor birui”. Tu din cele petrecute însă să crezi şi cele viitoare! Şi de acum înainte, nimeni nu va putea să biruiască Biserica! Pentru că dacă nu au reuşit s-o piardă atunci când avea puţine mădulare, când învăţătura ei părea nouă şi provocatoare, când atâtea războaie şi atât de multe prigoane se ridicau de pretutindeni împotriva ei, cu mult mai mult nu vor putea s-o vatăme acum când stăpâneşte în toată lumea, când s-a împământenit peste toate neamurile şi când a distrus altarele şi pe idoli, sărbătorile şi ritualurile, fumul şi arderea jertfelor urâcioase.
Cum au reuşit apostolii o izbândă atât de mare, de însemnată, după atâtea piedici? Cu siguranţă, prin puterea dumnezeiască şi nebiruită a Aceluia Care a profeţit crearea şi triumful Bisericii. Acest lucru nimeni nu poate să-l tăgăduiască, afară dacă este nemintos şi cu desăvârşire neputincios să cugete. Amin!
de Sfântul Ioan Gura de Aur
Sursa:
http://www.calauzaortodoxa.ro/calauz...irui-pe-dansa/