[Ioan_Cezar]

Imposibil să îmi imaginez un Dumnezeu fără simţire, absolut detaşat şi indiferent.
Un astfel de Dumnezeu nu mă îmbie să mă închin Lui, să Îi aduc recunoştinţă, să Îl implor etc.
Un Dumnezeu străin de simţămintele omeneşti, Unul Care să nu cunoască pe viu dragostea, durerea, bucuria... nu mă îmbie la comuniune. Nu co-există cu mine şi nici eu cu El. Sau, mai exact, nu mă poartă din nefiinţă şi ex-istenţă în Fiinţare.
Voi de unde ştiţi că Domnul zace în ne-simţire veşnică şi detaşare absolută?
Că eu cred tocmai contrariul (veşnică simţire şi voire, implicare absolută), să fiu iertat pentru mărturisire.

Cum poate ierta Dumnezeu, dacă e lipsit de simţăminte? Cum poate pedepsi dacă nu are o voinţă vie? Cum a putut regreta Potopul? Cum de va vărsa din Gura Lui pe căldicei?
Să fie Dumnezeu o tablă rece de legi şi norme? Un tabel de algoritmi? Un procesor care rulează implacabil precum legile neîmblânzite ale naturii?
Greu de crezut.

Firea Dumnezeiască este aceea prin Care, din iubire, a fost creată lumea şi a fost făurit Adam. Să cred că Această Natură Iubitoare şi cu veşnică voinţă joacă rece şi plictisită, precum un gamer dezolat, jocul de-a Pronia şi mântuirea?
Nu, nu îmi pot închipui un tată, fie El şi Tatăl Ceresc, care să nu sufere pentru fiul lui. Cu atât mai mult cu cât e Tatăl al Cărui Fiu e pironit pe Cruce.

Bag seamă că Ipostasul divino-uman a devenit pe aici un fel de cutie de tablă, încăpătoare foarte, dar care nu mai e bună nici măcar să sufere rugina ploii ăsteia de aprilie....