[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Dumnezeu este iubire .
Chiar si cand pedepseste , o face spre un bine
Dumnezeu nu cunoaste patimirea pentru ca esenta Sa este vesnic bucurie si revarsare de dragoste .
Si cel mai cumplit moment al istoriei creatiei ,rastignirea Fiului sau,a fost de fapt o imensa revarsare de dragoste , fara plata,fara explicatie ,pentru cei care il rastigneau pe Fiul Sau.

Bine, bine, desigur. Iar când ai puţin timp lămureşte-mă şi pe mine te rog ce înţelegi prin esenţă, eventual ce este esenţa lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, eu nu pot crede într-un Dumnezeu impersonal. Nu mă interesează.
Iar dacă e personal, dacă e comuniune de Persoane, apoi eu înţeleg că iubeşte, suferă ş.a.m.d. Desigur, în alt mod decât o facem noi oamenii însă, dacă e să dăm crezare celor care Îl cunosc, El are toate acele însuşiri pe care le găsim de obicei la o persoană - înţelepciune, bunătate, compasiune, milă, răbdare etc.

De la Adam şi Eva, Noe, Iov şi toţi cei din vechime despre care aflăm din Scriptură - până la cuvioşii şi sfinţii pomeniţi în calendar, cu toţii au cunoscut un Dumnezeu personal Care S-a manifestat ca deţinător al unor atribute printre care se numără şi trăirile cât se poate de "emoţionale", voliţionale, atitudinale etc. Dumnezeu nu e nicăieri în creştinism, în Biserică, prezentat ca rece şi ne-simţitor.
Oare nu vrem noi să facem fapte "bineplăcute" Domnului? Aşadar Domnului îi plac unele fapte ale noastre, iar altele nu îi plac, ba chiar Îl mâhnesc mult, după cum am aflat de la cei care Il cunosc precum este.

În orice caz, eu cred că Dumnezeu a coborât în istorie şi a suferit, precum S-a şi bucurat împreună cu noi. Şi mai cred că şi azi face la fel şi că aşa va face pururea, cât va dăinui omenirea.
E doar opinia şi credinţa mea, deocamdată aşa cum am formulat-o aici. Iertare pentru intervenţie, prin care voi fi iritat ca de obicei pe fraţii bine catehizaţi şi pe cei cu solide cunoştinţe de dogmatică...