[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Puritatea copilului rezida in lipsa unor pareri preformatate, preconcepute.

Mintea copilului este larg deschisa spre orice forma de experienta.

Nu este influentata de preferinte sau procese de rationament adiacente.

Este transparenta, are o curatie aparte, pentru ca eul nu ascunde si nu se ascunde.

Aceasta puritate este insa de scurta durata, caci pe fondul instinctului nascut de apucare, preferintele si rationamentele in legatura cu fenomenele se dezvolta volens-nolens.

"Apucarea innascuta" este ingredientul intern care osifica puritatea copilului, o fragmenteaza si o face opaca cu timpul.

Din solul "apucarii innascute", cu timpul, cresc "apucarile grosiere" cu suport conceptual.

"Apucarea innascuta" este un pacat foarte fin. Dar aceasta miscare pacatoasa subtire sta la baza, este radacina din care se dezvolta arborele puternic al apucarilor conceptuale de tot soiul. Acestea nu doar ca leaga mintea de cele lumesti cu lanturi grele dar genereaza inclinatii puternice spre pacate din ce in ce mai mari.

"Iesirea din lume" este de fapt o dezbarare graduala de puternicele instincte de apucare.

Nu este o separare fizica de cei apropiati.

Este doar o dezpatimire de apucari, de la cele mai viscoase la cele mai fine, pana cand omul devine fara apucare.

Perfect curat, transparent fara nicio miscare launtrica pacatoasa, intr-o lume in care apucarea este un uragan care bate din toate directiile.

Aceasta stare de curatie nu este ceva utopic, ci este o stare realizabila.

Altfel, Dumnezeu nu ne-ar fi indemnat sa "biruim lumea - o lume a apucarilor".

Florin, am subliniat câteva afirmaţii din postarea ta cu scopul de a face referire mai uşor la ele. Nu ştiu cum să selectez altfel o parte dintr-o postare, ca să dau un răspuns separat; din acest motiv am subliniat cu bold, sper că nu te deranjează aceasta.
Aş voi să îţi spun din capul locului că, după opinia mea, ai folosit în mod inexact (sau amatorist, să mă ierţi de francheţe) o serie de cunoştinţe din psihologie. Mă supără întrucâtva acest lucru din două motive:
a) denaturezi, fie şi involuntar, sensul unor cunoştinţe clasice, uneori fundamentale, din psihologie; prin aceasta, cred că faci rău şi psihologiei şi tuturor celor care ar putea să se folosească de ea - inclusiv ţie, eventual chiar mie, de ce nu?;
b) foloseşti aceste cunoştinţe deviate ca sens, răstălmăcite, diluate, pentru a crea un cadru cu impact asupra lumii credinţei; or, învăţătura creştină nu doar că se articulează deja cu oarece dificultate în dialogul cu psihologia, dar poate fi deviată lesne dacă folosim lentilele psihologiei, cu atât mai mult cu cât aceste lentile pe care le propui cred că sunt speculaţii neprobate, cu totul incerte şi fără orizont. Dar mai bine să comentez pe text, în ordinea sublinierilor.

1) Nici o şcoală de psihologie acceptată ca serioasă (în sensul cel mai simplu al acestui termen) nu ştiu (nu am auzit, nu am citit) să fi acceptat ipoteza că un copil are o minte preformată prin care să filtreze şi să interpreteze experienţa. Dimpotrivă, este azi un adevăr incontestabil pentru orice curs, fie şi elementar, de psihologie - că mintea copilului se formează tocmai prin experienţă. Mintea omenească este un produs al experienţelor copilului în relaţia sa cu mediul de viaţă. Experienţe fizice, emoţionale, intelectuale etc. Tocmai din acest motiv, atât pedagogii laici cât şi pedagogii creştini (bănuiesc că la fel stau lucrurile şi cu pedagogii budişti şi orientali în general) au acordat întotdeauna o mare atenţie mediului educativ al unui copil, calităţii relaţiilor copilului cu lumea din care face parte. În orice cultură a lumii, din orice timp, ştim că educaţia timpurie a copiilor a fost o activitate foarte importantă, tocmai pentru că miza era dezvoltarea unei anume minţi, iar nu a alteia... Bătălia pentru tipul de minte pe care năzuim să îl aibă viitorul om, viitoarea persoană/personalitate a fost şi cred că va rămâne mereu o prioritate în viaţa oamenilor, a familiei, a comunităţii. Ce să mai spun despre bătălia pe care creştinii o duc pentru înnoirea minţii (metanoia; pocăinţă) lor şi a urmaşilor lor!...
Aşadar, nu putem afirma că "mintea copilului este larg deschisă spre orice fel de experienţă", deoarece pur şi simplu mintea nu există înainte de experienţă. Există doar predispoziţii sau potenţial de formare a unei minţi, tocmai prin mijlocirea experienţei.
P.S. Dacă sporim un pic precizia exprimării, mintea înseamnă intelect. Asta înţelegeau romanii, de pildă, prin mens (de unde moştenim noi termenul minte) - intelectul. Adică limbaj, gândire, imaginaţie şi varii forme ale memoriei. Or, în mod evident, aceste achiziţii psihice se formează abia după ani de dezvoltare psihică, urmînd legile şi nivelurile pe care psihologii le cunosc cel mai bine din descoperirile unor oameni ca Piaget, ca să dau un singur exemplu.

2) Scrii despre un aşa zis "instinct de apucare". Ei bine, corect este spus "reflex de apucare", iar nu instinct. Între instinct şi reflex (fie şi necondiţionat, adică înnăscut) este o diferenţă semnificativă, precum şi strânsă legătură. Distincţia e pregnantă, uşor de sesizat:
- instinctul are o natură pulsională, e o energie care împinge spre acţiune, făcînd parte din sfera motivaţiei bazale a omului;
- reflexul e un act, o mişcare (fizică sau interiorizată subiectiv, fără componente motorii), avînd ca suport fiziologic un lanţ neuronal care conţine receptori, căi senzitive, centri nervoşi, căi motorii şi efectori somatici.
Instinctul face parte din bagajul genetic, reflexul se petrece în cadrul relaţiei dintre bagajul genetic şi mediul de viaţă (încă din perioada prenatală, intrauterină).
Vezi aşadar că nu putem vorbi de un instinct al apucării, ci doar de reflexul apucării. Acesta se şi testează, de fapt, în cadrul celebrei probe a lui Babinski (http://dictionar.romedic.ro/reflexul-babinski). Funcţionarea neuromotorie a nou-născutului o testăm, iar nu instinctul său! Fiind posibil ca, în ciuda instinctului presupus a exista latent în organismul copilului, reflexul să nu se manifeste, din varii motive (de obicei de dezvoltare neurologică problematică).

3) Apucarea înnăscută e un păcat foarte fin... generează apucările conceptuale ... poartă pe om spre păcate tot mai mari.
Of... O sărbătoare a speculaţiilor grozave. Ce să spun, mi-e şi greu să comentez în vreun fel... Totuşi, încerc aşa:
a) În ce bază afirmi că apucarea înnăscută (acolo unde ea se manifestă!) este un păcat? Să înţelegem de aici, printre altele, că un copil bolnav neuromotor (la care acest reflex, aşadar, nu se manifestă) este în afara păcatului? Ce te face să afirmi că un act reflex considerat sănătos, normal pentru orice copil - este păcat, şi încă foarte fin? Cum ai selectat, dintre multele acte reflexe ale micuţului, tocmai pe acesta şi l-ai considerat păcătos? De ce nu e păcătos clipitul? Dar sughiţul? Suptul? Râgâitul? Pârţâitul etc.
Şi în ce constă păcatul?
b) Cum demonstrezi că actul reflex al apucării unui obiect generează apucări conceptuale? În ce constă modelul genetic al acestei dezvoltări? De ce consideri, apoi, că o conceptualizare este un soi de apucare? Care sunt argumentele, cadrul teoretic valid etc.
c) Poţi descrie calea genetică prin care, dintr-un copil care apucă un deget al medicului care îi testează sănătatea reflexelor necondiţionate, se dezvoltă un mare păcătos?

4) Afirmi că Dumnezeu ne-a îndemnat să biruim lumea, o lume a apucărilor. Cu asta sunt, într-un sens, de acord: Domnul ne porunceşte să fugim de lumea care încearcă să ne apuce mereu cu/în mrejele sale. Şi ne arată şi cum să facem noi asta: apucînd bine şi ţinînd foarte strâns de Poala Hainei Lui.

Doamne ajută!