[Ioan_Cezar]

Înclin tot mai mult să cred că rostul, puterea şi frumuseţea Ortodoxiei, însăşi măreţia Bisericii
nu provin din desconsiderarea celorlalte credinţe şi confesiuni, ci din specificul ei propriu, din modul ei unic de a fi.
Nu pe minimalizarea şi insulta, duse până la ucidere de semeni, se afirmă nobleţea unui om, a spiritului unei persoane, a unei comunităţi, a unui popor. Ci, aşa cum ne învaţă Domnul, prin uluitoarea smerenie a iubirii jertfelnice. Prin a te face slugă celorlalţi, cu desăvârşire mort pentru ale tale (patimi şi pasiuni). Aşa precum ne-a arătat Hristos.

Dumnezeu iubeşte pe tot omul şi voieşte ca fiecare om să se mântuiască. Cu toţii suntem copiii Lui. Oare un tată nu îşi iubeşte toţi copiii, îngrijind şi slujind pe fiecare aşa cum este el?

Oamenii au căutat mereu pe Dumnezeu, sufletul omenesc are sădit în el însuşi dorul de Dumnezeu. Aşa e omul făcut, aşa sunt toţi oamenii - mereu în căutarea îmbrăţişării Vieţii fără de moarte.
Istoria religiilor, a culturilor şi civilizaţiilor, ne arată pe oameni năzuind mereu la Dumnezeu şi întrezărindu-L în varii modalităţi de percepere, cugetare, reprezentare. Domnul S-a lăsat ghicit, S-a descoperit şi S-a făcut auzit tuturor, dintotdeauna, în marea Lui iubire pentru oameni, pentru cei rătăciţi prin păcatul primilor oameni. Dar, înţelegem noi astăzi, oamenii cu puterea lor limitată (consecinţă mai întâi a păcatului) nu au putut regăsi pe Dumnezeu, nu s-au putut mântui prin faptele lor bune, oricât de curaţi arfi fost la inimă şi de înclinaţi spre marea iubire. Aşa S-a pogorât Hristos printre noi, aşa S-a întrupat Domnul dintr-un om al unui popor anume şi de la Duhul Sfânt. Era nevoie să vină Mesia, să poarte toate păcatele oamenilor, să moară pe Cruce în cea mai mare umilinţă - ca să poată fi oamenii, în sfârşit, răscumpăraţi şi smulşi morţii şi iadului care îi înghiţeau mereu. Şi înţelegem că, venind un Alt Mângâietor, Duhul Adevărului, astăzi continuă opera de răscumpărare a omului, de smulgere a lui din păcat şi din moarte, de creştere în Viaţă, în virtuţile toate, până la asemănarea cu Dumnezeu.

Şi alţii sunt iubiţi de Dumnezeu. Domnul Iubire este.
Dar dacă unii oameni sunt doar aproape de Hristos, sunt împrejurul Luminii Lui fără însă a se împărtăşi deplin de Aceasta (precum un fluture roteşte împrejurul unei lămpi fără a fi vreodată una cu flacăra lămpii şi să rămână viu), alţii se bucură deplin de Hristos prin vieţuirea lor în Biserică, unde Adevărul şi Tainele toate sunt păstrate neştirbite.
Pentru că noi suntem chemaţi la tot adevărul şi la toată iubirea şi pentru că avem toate mijloacele necesare pentru Viaţă, artrebui să fim recunoscători lui Dumnezeu şi să facem voia Lui sfântă. Iar pentru că alţii, credem noi (şi pe bună dreptate), încă mai întârzie să vină la Ospăţ, s-ar cuveni să ne fie motiv de mâhnire, nu de trufire. De îţi iubeşti fratele, nu te mândreşti, nu te umfli în pene atunci când el se arată în greşeală sau în lipsuri, ci încă mai degrabă, acum că ai prilejul, te grăbeşti să îţi arăţi iubirea pentru el, aşa încât şi tatăl nostru să fie mângâiat de umbletul iubirii între noi.

Puterea, rostul, măreţia Bisericii, a Ortodoxiei nu constau în slăbiciunile altor oameni, nici în dispreţuirea arogantă şi muşcătoare a lor. Ci în modul de viaţă adus de Hristos pentru noi: iubirea, umilinţa jertfelnică. Iar acestea nu pot veni pe altă cale decât prin biruirea patimilor noastre, cu nevoinţa statornică şi cu harul Duhului Sfânt.
Noi nu ştim să ne ţinem la post şi rugăciune. De fapt, nu reuşim să postim. Că dacă am posti, adică dacă ne-am lipsi de bunăvoie de tot gândul rău, am avea parte şi de rugăciune. Şi, astfel, de iubire şi de toată rodirea în Viaţă.