[Ioan_Cezar]

Sunt de acord fraţilor cu toate comentariile voastre. Şi poate că eu am apăsat, în exprimare, prea tare sau prea devreme pe o anumită pedală.
Poate că mai aproape de ceea ce voiesc să susţin de fapt, nu e neapărat desconsiderarea raţiunii, fie ea şi modificată/ alterată sever prin păcat.
Reformulez aşadar şi susţin că raţionalismul păcătuieşte nu prin recunoaşterea rolului raţiunii omului în viaţa noastră şi în raport cu credinţa, cu mântuirea şi desăvârşirea. Ci prin supralicitarea acestei raţiuni. E o problemă de limite, mai întâi.
Raţiunea noastră are limite, iar dacă noi tindem să trecem cu vederea limitele raţiunii omeneşti, cred că facem un idol din însuşirea noastră cugetătoare. Mai mult chiar, lăsată nealtoită şi de capul ei, fiinţa gânditoare, logică şi raţională, trage inevitabil la cădere. Ne trezim că frumoasa noastră raţiune devine pe nesimţite, din prieten, duşman. De aici cred că vin toate căderile, dintr-o cugetare lipsită de smerenie, răzvrătită în orgoliul ei de a se mişca (aparent) liber.
Raţionalismul, aşa cum înţeleg eu, este un duh de mărire, de supravenerare suficientă a posibilităţilor cugetării omeneşti care îl închide pe om între gratiile funcţionării naturale. Or noi oamenii, cred cu tărie, pe cale naturală nu putem decât trăi o vreme, ca orice alte fiinţe din alcătuirea naturii, apoi murim şi atât. Nemurirea nu este o afacere raţională. Nu îşi găseşte temei şi realizare doar în armura raţiunii, ci în afara ei: anume, în smerenia care deschide drumul Iubirii Dumnezeieşti către inima iubitoare a omului şi reciproc, în nuntire.
Iar Nunta nu îmi pare eveniment raţional, ci sărbătoare la care raţiunea abia de poate îngăima "ce-o însemna aceasta?". După care s-ar cuveni să tacă ori să îşi plece fruntea, în rugăciune şi să asculte în tăcere, chit că adeseori nu pricepe mai nimic.
Capul Bisericii este Hristos, nu mintea raţională a omului.