Primul act al Liturghiei nu este „Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor”, nici măcar Proscomidia. Ştiţi care este primul act al Liturghiei? Şi care e Taina? Sf. Dinonisie Areopagitul numeşte Liturghia, în ierarhia bisericească, Taina Adunării, şi aşa era numită în Biserica veche. Practic, ca noi să facem Liturgia, trebuie înainte de toate să ne adunăm împreună. Ştiţi că în Biserica veche nu era preotul la cinci dimineaţa în biserică şi creştinii veneau pe rând agale fiecare când şi-a terminat treburile pe acasă. Nu fraţilor! Când preotul intra în biserică, poporul întreg era în biserică. De ce? Pentru un singur motiv că fără popor nu se putea face Liturghia. Nu cum învăţăm noi astăzi la dogmatică şi ni se spune că nu, că de fapt este nevoie numai de un reprezentant al poporului, poate să fie acolo un cântăreţ sau careva acolo şi dă acolo „Doamne miluşte” şi fiecare vine cântând la biserică. Nu. Pentru fiecare dintre cei care fac parte dintr-o comunitate, dintr-o mănăstire şi merg la biserică este mădular indispensabil pentru acea comunitate, pentru acea mănăstire. Fără tine nu se poate, fără tine este handicapat trupul. De asta în Biserica veche este un canon al Sinodului Trulan care spune farte clar: dacă trei săptămâni la rând lipseşti de la biserică fără motive binecuvântate te excomunicau. Trebuia să faci pocăinţă, da seriosă, dacă vroiai să mai intri în biserică. De ce? Pentru că mutilai Trupul Bisericii, fără tine nu se putea face Liturghia. Preotul nu este un fel de ales, el stă acolo şi ăilalţi mai vin, nu mai vin, pleacă ies când vor. Nu. Fiecare are locul lui şi starea lui, şi de starea duhovniceacă a fiecăruia depinde mersul Liturghiei. De multe ori în timpul Liturghiei simţim tuburare, sâcâială, e greu. Ştiţi de ce? Nu pentru că Dumnezeu nu dă harul, Dumnezeu îşi face treaba. Pentru că noi cu stările noastre lăuntrice suntem bombe atomice, plini de gânduri, tulburări, ne gândim la mai nu ştiu eu ce treburi avem. Fraţilor, acest gând al fiecăruia dintre noi să ştiţi că bruiază toată atmosfera bisericii. De asta nu trăim Liturghia, pentru că noi nu suntem ceea ce trebuie. Deci, primul act, taina adunării, este venirea la biserică cu conştiinţa că fără mine nu se poate Liturghia. Asta nu e mândrie.

Un cuvânt din Constituţiile Apostolice: „Când înveţi, episcope, porunceşte şi îndeamnă poporul să vină în continuu la biserică dimineaţa şi seara în fiecare zi şi să nu lipsească deloc, ci să vină permanent în adunare şi să nu mutileze Biserica amputând de un membru trupul lui Hristos. Căci nu numai cu privire la preoţi s-a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte”, ci fiecare dintre laici să le audă socotind că s-au spus de Domnul cu privire la el însuşi. Fiind, aşadar, mădulare ale lui Hristos, nu vă risipiţi neadunându-vă, având cap pe Hristos care, potrivit făgăduinţei, este cu voi şi are comuniune cu voi. Nu fiţi nepăsători faţă de voi înşivă. Nu-L lipsiţi pe Hristos de mădularele Lui. Nu divizaţi trupul Lui. Nu risipiţi mădularele Lui. Nu preferaţi cuvântului dumnezeiesc nevoilor vieţii, ci adunaţi-vă în fiecare dimineaţă şi seară în casele Domnului.”E clar? Asta era conştiinţa Bisericii.

Liturghia trebuie să mă schimbe pe mine ca mod de fi din cap până în picioare toată fiinţa mea trebuie să fiu un om liturgic, euharistic şi ăsta e rolul împărtăşaniei şi a Liturghiei.