Din moment ce nu poţi accepta cele două "şcoli" şi pe una încerci să o combaţi, cel mai probabil pentru că nu face parte de practica ta, ce se poate înţelege? Încearcă să înţelegi că se poate şi se practică şi altfel. Este adevărat ca noi (poporul) suntem indiferenţi şi cu siguranţă vina este a noastră că nu ne străduim mai mult pentru a ne "învrednici", dar trebuie să recunoşti că datoria preotului este de a ne uni cu Hristos, de a ne aduce la acea conştiinţă că fără de El nimic nu putem face şi nicidecum de a pune "bariere" între popor şi Hristos.

ps: Preoţii de împărtăşesc la fiecare Sf. Liturghie? Se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire? Dar ce spui tu, păcate au?

ps: Preotul nu este altceva decât împreună slujitor cu poporul la Sf. Liturghie, el este alesul poporului şi nu este rupt de trup, adică tot trupul ar trebui să se împărătşească (mă refer la practicanţii cu o rânduială şi o aşezare în biserică, nu la "credincioşii" de duminică). Preotul fără binecuvântarea poporului NU se poate împărtăşi, când preotul spune "pace vouă" noi răspundem "şi duhului tău", dacă noi nu am da această binecuvântare preotul nu s-ar putea împărtăşi. Oare înţelegem noi lucrurile astea? Suntem noi una? Sau doar spunem că suntem una şi de fapt facem alta? Sau suntem individualişti când vine vorba de fapte? Adică lasă că acum nu sunt vrednic, dar peste două săptămâni sigur voi fi...dar nu mă doare de faptul că mutilez trupul, că fără de mine trupul nu mai este întreg.

Până nu vom trăi aceată stare lăuntrică degeaba ne numim ortodocşi, degeaba trăim cu impresia că am mers la biserică şi am făcut o faptă bună, dar nu realizăm că de fapt noi întoarcem spatele la fiecare chemare a lui Hristos din Sf. Liturghie. Ortodox înseamnă a fi unit cu Hristos, iar unirea nu se poate face decât prin Sfintele Taine. Euharistia nu este altceva decât desăvârşirea celorlalte Sfinte Taine care nu sunt altceva decât funcţii ale trupului. Şi nu sunt de vină numai mirenii că că ei nu mai au această conştiinţă, aici e şi lipsa de cateheză...deşi până la urmă tot noi suntem de vină că nu mai dăm preoţi care să readucă pe aeastă cale.

Iertare pentru acest cuvânt lung, nu-l lua ca o încercare de a convinge, ci doar de a înţelege care ar trebui să fie de fapt starea noastră lăuntrică, cum ar trebui să ne raportăm şi de ce unii preoţi fac eforturi în acest sens. Acesta este adevăratul duh ortodox, nu cum sunt voci care spun că ar fi influenţe protestante, ecumenism etc... :)))
Asta nu înseamnă că ne împărătşim oricum şi oricând. :)

Şi atunci de ce nu ai bunăvoinţă să înţelegi că se poate şi altfel? Pentru că demontează toată teoria şi practica ta? Lasă pe fiecare în ascultarea faţă de duhovnicul lui. :)

Poi să ştii că se poate altfel.

Nu cred că duhovnicul nu ţine cont de zilele de post rânduite de Biserică. Legat de aceia care au mâncat de dulce în post, te-ai gândit că poate aveau dezlegare pe motiv de boală sau alt motiv binecuvântat?

Depinde cum te raportezi. Din moment ce te împărtăşeşti des, conştiinţa ta este mereu trează, eşti mereu în "corzi" şi eşti, poate, mult mai atent la ceea ce faci, la ceea ce spui, la ceea ce gândeşti. Apoi, duhovnicul nu cred că dă dezlegare oricui la un asemenea "obicei", unuia care vine la biserică de complezenţă, ci unuia care o rânduială şi o aşezare în biserică, îi cunoaşte bine viaţa şi obiceiurile. :)

De unde ştii tu cum trăiesc alţii?
Şi chiar şi aşa, atunci când urmează să ne împărtăşim (a sosit termenul) să înţeleg că suntem vrednici chiar şi trăind în această lume a televizotilui şi a multor tentaţii?

Oricât ne-am osteni, oricâte fapte am face, oricâte virtuţi am avea, prin efortul propiu nu ne putem mântui, ci numai cu ajutorul Domnului, numai prin unirea cu El, ca nimeni şi nimic să nu ne poată despărţi de El. Drept dovadă sfinţi cu fapte şi virtuţi înalte au nădăjduit în Hristos şi nu în faptele lor, împărtăşindu-se foarte des, chiar zilnic.

Asta nu însemnă că postul, rugăciunea, nevoinţa, milostenia şi toate celelalte nu-şi au rolul lor şi că nu trebuie să apelăm la ele, dar să nu uităm că sunt doar mijloace şi nu un scop în sine. Apoi să nu uităm că e mai de preţ ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu decât orice nevoinţă.

Părintele Arsenie Papacioc nu era aşa mult pentru asceză cât pentru trezvie, prezenţă continuă...asta nu înseamnă că "şcola" părinţilor pentru mai multă asceză, cum ar fi părintele Cleopa, nu este mântuitoare...fiecare "şcoală" e mântuitoare, şi sunt mai multe "şcoli" pentru că noi suntem atât de diferiţi.