Multa sensibilitate in postarea ta Cezar.
Experientele pe care le impartasesti sunt redate intr-o multitudine de expresii metaforice.
Metafora are puterea sa induca o cognitie speciala, sensuri incarcate de emotie – prin diverse asocieri de fenomene distincte.
(“inima insetata”, “perdea de vuiet”, “oglinda caderilor”…)
Metafora este un procedeu prin care pot fi initiate anumite forme contemplative – patrunse de anumite simtiri-intelesuri
– revelatii derivate din acest tip de formulare conceptuala a experientelor.
Filocalia, rugaciunile, acatistele apeleaza intensiv la aceasta figura de stil.
Chiar daca metafora descopera sensibilitati fine “in mina de aur a inimii” ea este totusi limitata cognitiv,
pentru ca nu descopera esenta fenomenelor pe care le asociaza, “goliciunea lor imaculata”. Teoretic.
Insa aceasta nu inseamna ca ea nu poate fi simtita de anumiti credinciosi in rugaciunile si contemplatiile lor,
fara sa o teoretizeze, fara sa o denumeasca. Altii ii pot spune simplu “nepatimire” – pentru ca este transcensa orice atingere,
chiar si adancul simtirii insasi.
Acestia nu mai au “lipire” nici fata de cele vazute, nici chiar fata de “bunatatile duhovnicesti” izvorate din rugaciunea contemplativa.
Caci mintea lor se odihneste in Adevarul ascuns in cele vazute si nevazute. Se hraneste cu acest Adevar, dincolo de orice impresie sau chip.
Daca omul poate privi corect o bucatica de realitate ( o floare, o faramitura de paine…) atunci,
prin extensie, poate ajunge sa priveasca corect intreaga realitatea - “pe care o primeste in dar, pe care o mosteneste”.
Este un alt sens al expresiei: “Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat.”
“Trupul omului” devine prin extensie tot ceea ce-l inconjoara, o realitate luminata de Adevar,
unde toate atingerile sunt sublimate in puritatea esentei lor.
Miezul patimirii este ascuns in interpretarea gresita a atingerilor. In chipul parerilor.
Nepatimirea nu este nesimtitoare ci profund extatica – extazul se poate manifesta desavarsit, cu putere infinita in matricea puritatii.
Extaz nepatimas in orice atingere, pentru ca este dincolo de atingere.
Nepatimirea nu este nelucratoare ci profund lucratoare, patrunzand totul pe dinlauntru.
Nepatimirea nu este o pierdere a identitatii ci regasirea plenarului ei natural, eliberata de orice presiune.
Aceasta identitate pe care ne-o asumam acum, prin parere, este una limitat-compulsiva.
Nepatimirea poate veni si daca omul nu invata cum sa priveasca nepatimas o floare, dar cu multa truda,
ca efect cumulat al practicarii celorlalte virtuti.
O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.
Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.
Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.
Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.
__________________
|