Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: “Oriunde aș intra aici, în mănăstire și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem.” Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea. Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului. Și a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești.
Căutăm ce nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puțin câte puțin, s-a conștientizat; omul și-a pierdut-o prin căderea în păcat și psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înțeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”
Omul, dacă nu și-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-și regăsească, să zicem, identitatea, să-și revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuși să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până și moartea, până și iadul. A făcut și un lucru pe care primul Adam nu l-a știut. Că revenind prin Înviere la viață, a putut și să Se înalțe la ceruri și să șadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea ființei omului, dacă vreți calea “devenirii întru ființă” a omului, până la șederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul își poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel își regăsește firea lui cea adevărată, așa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul și asemănarea cea dumnezeiască.
Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima și sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, și pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăți, care ne oțelesc duhovnicește. Ne oțelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simțim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim și atunci înțelegem pe aproapele și se poate naște în sufletul nostru duioșie față de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Și atunci, în smerenia și duioșia de care vorbeam, poate lucra nu înverșunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Duhul Ortodoxiei nu este afișare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie și revin la ideea aceasta: atenție la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiți-vă cuvântul: “Gustați și vedeți că bun este Domnul!” Și noi, păcătoșii, încercăm, smeriți, să gustăm și să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, și gustăm și vedem și bem.
Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreți, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului și a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic. Iarăși zic, nu disprețuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naște român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox și pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.
ieromonah Rafail Noica