În prealabil postat de Mosh-Neagu
Multi ani am avut aceasta stare fara insa s-o observ. Mie nu mi se parea ca sunt egoist, ci doar corect. E drept, nu doream raul nimanui, nu ravneam la nimic din ce avea aproapele, dar cand era vorba de "imparteala", intotdeuna ochii si gandul se indreptau in favoarea mea sau cel putin in mod egal, nicidecum, "cum o orandui Dumnezeu". Adica eram adeptul lui "Cine-mparte, parte-si face!"
Nu pot sa ma laud ca am scapat de aceasta stare fiindca m-am straduit eu sa ma schimb. Nicidecum. Cred ca multe din patimile mele "de capatai" au inceput sa se volatilizeze incet-incet, prin mila lui Dumnezeu care a oranduit in drumul meu anumite momente cheie. In primul rand... De fapt... stie Dumnezeu cand a fost un... "prim rand"! Un moment important a fost cand m-am spovedit la un duhovnic batran, staret la manastire. Dupa acea spovedanie, printr-o coincidenta minunata, am ajuns sa-l cunosc pe Parintele Ciprian Gradinaru, pe atunci prezent doar la Sihastria-Neamt. Nu cred ca am stat in chilia lui mai mult de 3-5 minute, dar au fost - zic eu - de mare folos in cele ce aveau sa urmeze in viata mea. Citirea Psaltirii "in ascultare", a schimbat probabil fiecare celula a fiintei mele, pline de patimi. N-as putea spune ca au disparut, pentru ca ele isi fac cunoscuta prezenta, probabil pentru tot restul vietii, dar parca ma simt sub o protectie anume si nu doar ca rezist, dar cand stiu cat eram de slab, nu pot sa nu-i multumesc lui Dumnezeu dar si celor care au contribuit la schimbarea aceasta. Viata oricum este o lupta. Dumnezeu ne poate sterge patimile definitiv, dar atunci de ce ne-am mai smeri, daca nu mai avem ispite carora sa rezistam? Totul este sa nu indraznim sa pornim la lupta dupa propria noastra strategie, ca si cum am avea vreo sansa sa castigam. Fara mila si ajutorul lui Dumnezeu, orice incercare este sortita esecului. Si orice reusita trebuie tratata ca atare, multumind pentru ea si facand faptele pe care Dumnezeu le asteapta de la cel pe care l-a ajutat.
|