[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (13)

SOCIETATEA

Proprietatea

-I-

Tot ce posedăm, tot ce numim generic proprietate, e în corelaţie cu viaţa noastră fizică şi morală. Fie că e dobândită prin muncă sau prin moștenire, adică prin munca părinților noștri, proprietatea se cuvine respectată fiindcă e parte a existenței noastre. Bani sau pământ, mobile sau imobile societatea ne garantează deţinerea şi folosirea lor exclusivă. Faptul că putem dispune de ce am obţinut cinstit nu înseamnă că trebuie să fim egoişti.

Dreptul de a păstra ce a agonisit şi de a-şi transmite agoniseala copiilor îi asigură omului libertatea şi-l face activ, econom. Fără el fiecare ar munci doar atât cât să-şi asigure traiul zilnic şi ar cheltui tot ce ar câştiga. Nimeni nu ar mai avea nici motivele, nici mijloacele de a-şi depăşi condiţia. În mod paradoxal eliminarea dreptului de proprietate nu ne-ar face altruişti. Când nu ai nimic, nu poţi da nimic.

Cu siguranţă instinctul posesiei e inerent naturii umane. Ascultaţi-l pe un puşti cu câtă hotărâre spune despre un obiect „E al meu!”. Dar dacă mama îşi va învăţa copilul să fie generos, el se va ridica liber la o treaptă superioară, sacrificiul. Va învăţa aşadar să renunţe la un drept pentru o datorie.

-II-

Ne identificăm cu ce avem din obişnuinţă, din necesitate. De ce e atât de neplăcut să pierdem sau să ni se fure chiar şi un obiect lipsit de valoare? Fiindcă simţim că s-a înstrăinat o parte din noi. Proprietatea e de asemenea o asigurare împotriva nevoilor viitoare. Traiul de pe o zi pe alta, lipsa a ceva important care să le aparţină, salariul mic îi face pe muncitorii nevoiaşi apatici, pe când o locuinţă proprie cu ceva mobilier personal i-ar determina să vrea mai mult. Ar dori atunci să păstreze, să crească acest început de bunăstare. Femeia, la care instinctul economisirii şi al păstrării e foarte dezvoltat, capătă prin posesie arta gospodăririi resurselor şi a bunei lor folosiri.

Dreptul de proprietate are deci o utilitate socială. El favorizează sentimentele familiale grupând interesele comune, el poate fi moştenit de copii. Proprietatea dobândită cinstit e legitimă pentru că provine din economisirea câștigului realizat prin muncă. Averea, asigurând existenţa celui care o are, îi dă posibilitatea să se instruiască sau să se dedice binelui obștesc.

Bogăţia ajunsă pe mâna leneşilor se risipeşte repede. E necesar un efort permanent întâi pentru a câştiga, apoi pentru a păstra ce s-a câştigat. Dar un asemenea efort se impune făcut cu onestitate şi în spiritul solidarităţii umane. Bunăstarea cucerită prin nedreptate scapă uneori nesancţionată de lege. În asemenea cazuri reaua procurare a unor bunuri se ispăşeşte prin spaimele provocate de deţinerea lor sau prin oprobiu public.

-III-

Proprietatea asupra solului sau proprietatea funciară provine tot din muncă. Ogoarele au dat roade prin lucrarea unor generaţii succesive. În societăţile primitive dreptul primului ocupant prevala. Acela care defrişa o parcelă devenea stăpânul ei. Cucerit prin război, cumpărat, pământul a ajuns peste tot în mâna cuiva. La noi el e foarte fărâmiţat, adică aparţine unui număr mare de oameni, ceea ce nu e rău. Agricultorii sunt existenţial interesaţi să apere Ţara.

Azi nu mai poate invoca nimeni, nicăieri dreptul primului venit. Controlul autorităților s-a extins peste tot. Chiar în State puţin dezvoltate e nevoie să soliciţi o concesiune de la guvern. În Europa doar aerul e gratuit şi la dispoziţia tuturor.

Să prezentăm lucrurile dintr-o altă perspectivă. Cineva seamănă arbitrar pepeni pe lotul altuia. Evident că acela care deţine lotul va distruge ce s-a semănat fără acordul său. Nu poţi dispune cum vrei de roadele țarinii pe care ai lucrat-o, dacă nu eşti stăpânul ei. Există, e adevărat, o modalitate de a reglementa plata unei astfel de munci. E vorba de arendă, contract în virtutea căruia cultivatorul împarte recolta pe din două cu proprietarul. Dar conflictele de muncă sau de capital apar şi aici. Aşa au ajuns irlandezii în secolul al XIX-lea să moară de foame din cauza celor deveniţi posesori prin cucerire ai terenurilor lor arabile.

-IV-

Sărăcia, diferenţele de avere sunt marele argument împotriva dreptului de proprietate. Omul muncitor şi inteligent e firesc să fie mai bogat decât leneşul. Însă situaţia materială a cuiva nu e întotdeauna în raport cu meritul său din cauza unor factori imposibil de prevenit cum ar fi hazardul, calamităţile, accidentele sau consecinţele greşelilor altora. De exemplu seceta, inundaţiile, crizele financiare produc mari necazuri. Familii înstărite, chiar bogate, pot ajunge din cauza lor în sapă de lemn. Dar şi aici curajul, munca limitează consecinţele răului. În această inegalitate criticată uneori, voinţa îşi are prin urmare rolul ei.

Ar fi incorect să-i lipsim de proprietăți pe cei care muncesc în folosul celorlalţi. Singurii în drept să decidă deposedarea de averi sunt deţinătorii lor de drept. Au existat oameni pe care credinţa în Dumnezeu şi bunătatea i-au făcut să-şi dea avuția săracilor. Milostenia e cea mai nobilă formă a libertăţii personale. Dar să constrângem pe cineva să renunţe la ce are, ar fi şi absurd şi revoltător. Sub pretextul suprimării inegalităţii de avere, am institui egalitatea pauperității, iar comerţul şi producţia le-am face imposibile pentru că ambele decurg din dreptul de proprietate. Recurgerea la o himerică folosire în comun a bunurilor nu-şi are efectiv rostul. Când Ţara e prosperă ne e bine la toţi. De altfel în societatea modernă numărul marilor averi tinde să scadă şi numărul celor mici să crească, ceea ce va duce în viitor la generalizarea bunăstării. Până atunci, avem datoria de a înlesni tuturor, prin instruire, prin condiţii de muncă mai bune, realizarea unor câştiguri care să asigure fiecăruia un trai îndestulat.

Atentatul contra dreptului de proprietate e furt şi dispreţul pe care-l exprimă acest cuvânt dovedeşte cât de mult e respectată idea de posesie. Fără îndoială, în unele cazuri, atentarea la dreptul de proprietate e aproape scuzabilă. Pe amărâtul flămând care șterpelește o pâine pentru sine şi copiii săi îl privim cu compasiune. În schimb femeia care sustrage dintr-un magazin un obiect pe care-l poate plăti ne provoacă indignare.

-V-

Să te îmbogăţeşti repede şi uşor nu e posibil fără să-i păgubeşti pe alţii. Există şi un mod extrem de banal de a face aşa ceva: neplata datoriilor. Pe lângă faptul că din punct de vedere economic e cel mai rău sistem, nedreptatea sa e evidentă. Unele femei se cred milostive dând pentru binefacere banii datoraţi angajatelor lor. Se gândesc ele că vânzătoarele, croitoresele, etc. cărora le întârzie plata salariului se vor împrumuta pentru a-şi plăti utilităţile sau pentru a-şi hrăni copiii? Prima obligaţie e să-ţi cunoşti resursele şi să nu faci nicio cheltuială, dacă nu ai cu ce plăti pe loc. Toţi ar trebui să înţelegem aceasta.

S-ar cădea de asemenea să roşim, când abuzăm de situaţia noastră pentru a reduce un salariu sub valoarea sa reală. Nu există mici economii. Singurul mod de a economisi corect e de a-ţi impune privaţiuni ţie şi nu altora prin refuzul preţului corect al muncii lor. Multe femei se laudă când obţin astfel totul pe nimic, ignorând nedreptatea pe care o fac speculând sărăcia aproapelui. În schimb salariatul îşi fură banii, dacă nu-şi îndeplineşte conştiincios îndatoririle de servici.

-VI-

O altă formă de necinste constă în a încerca să-i iei locul cuiva, în a-l lipsi de situaţia pe care şi-a creat-o. Concurenţa actuală e atât de mare că un avantaj, chiar meritat, se obţine aproape întotdeauna în detrimentul altuia. Dar când calomniem premeditat un profesor pentru a-i lua o lecţie, un comerciant pentru a-i lua clientela, când concediem o persoană cu Familie pentru a pune în locul ei un protejat, ar fi cazul să avem mustrări severe de conștiință.

Pe scurt, oricum ar fi însușit ce aparţine altora, orice vătămare voită a dreptului de proprietate e condamnabilă. Dacă răul a fost făcut, despăgubirea se impune. Nu există scrupulozitate prea mare în combaterea înșelătoriei sub orice formă s-ar prezenta: șarlatanism, duplicitate, trișare, expediente diverse. Niciun scop, chiar lăudabil, nu justifică folosirea unor mijloace necinstite.

Popescu Angela