Este o povestire din viața lui Alexie, a acestui „nebun dupa Hristos”, din regiunea Voronejului (Rusia). Au venit la el două femei. Prima se frângea sub conștiința unui păcat cumplit, săvârșit de ea; a doua se văita: „Sunt păcătoasă ca și toți; știți, părinte, e imposibil să trăiești și să nu păcătuiești". Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăința lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica și să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în șorț cât mai multe pietricele.
Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă și să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul - urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în șir câmpul, nefiind în stare să-și amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător față de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poți dezbăra. Trebuie să cugetăm la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ținem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obișnuindu-ne să fim nepăsători față de cele mărunte, ne obișnuim să fim nepăsători în genere și începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem și să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.
(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuriile pocăinței, Editura Marineasa, 2005, p. 33)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|