[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de antoniap

Un crestin practicant cauta sa agoniseasca Duh Sfant care-i ofera tot ce are nevoie: bunatate, blandete, pace, bucurie, ravna spre cel placute lui Dumnezeu, etc. Un preot trebuie sa-l ajute pe crestin sa obtina Duh Sfant.

Îmi pare drept ce spui sau, mă rog, aşa cred şi eu. Numai că am constatat un lucru frecvent: ceea ce ar trebui să fie, spun unii, rămâne doar ca deziderat şi nu se împlineşte ca faptă. Mulţi se plâng (şi am avut atâtea dispute pe forum în jurul acestui fapt) că "în ziua de azi" preoţii nu îi mai ajută pe creştini să obţină Duhul Sfânt, părînd mai curînd atraşi de alte scopuri prioritare pe agenda de lucru. O fi aşa, nu o fi...
Mie mi se pare că prioritar e duhul cu care vine creştinul la preot: dacă duhul e unul de sinceră pocăinţă, atunci nu ştiu cum se face dar parcă tot ce spune preotul e lucrător. Iar dacă, în schimb, creştinul vine cu duh de cârtire şi nemulţumire, atunci şi de i-ar vorbi Hristos, creştinul tot strâmbă din nas. Oare nu aşa se întâmplă de fapt? Eu aşa am găsit, inclusiv la mine însumi sau, mai corect zis, la mine mai întâi apoi şi la mulţi alţii.

Sfantul Serafim de Sarov i-ar fi trimis pe crestini la psiholg, daca ar fi existat pe acea vreme?

Probabil că da, pentru unele chestiuni. Dar siguri nu putem fi.
Şi apoi, astăzi lumea e mai săracă, zic cunoscătorii, în sfinţi de talia lui Serafim de Sarov dar mai bogată în psihologi. Cică prin pogorământ, întrucât lumea s-a îndepărtat de la credinţă şi răutatea îşi face de cap în fel şi chip - ipoteză pe care eu unul chiar o împărtăşesc.
Dar să ne înţelegem, Antonia! Duhovnicul are anumite ţinte şi metode, psihologul altele! Nivelul de lucru e altul, finalitatea e alta etc.De pildă, nici un psiholog nu îţi poate arăta drumul spre mântuire şi nu te poate însoţi cu rugăciunea prin Vămile văzduhului, după cum nici stomatologul ori vânzătorul de ziare nu asta îţi livrează. Asta e treaba duhovnicului!
Pe de altă parte, eu tare mă tem, uneori, că nu prea ştim bine nici ce e cu duhovnicul şi nici cu psihologul. Avem relaţii formale, livreşti, pline de hachiţe şi răzvrătiri, mai mici ori mai mari, nu? De păreri nu ducem lipsă, mai ales atunci când nu avem experienţa concretă şi serios aprofundată, nu-i aşa?
Şi nu cumva e o asemănare între cel care zice că preotul nu îl ajută (cum ar vrea el, creştinul, nu cum spune duhovnicul!) şi acela care zice că psihologul nu e potrivit? Zic şi eu...
Să fie mândria şi răsfăţul, înfumurarea şi alte tare, piedici atât de mari în a se folosi omul, cu smerenie, de un semen de-al său?
Şi mai e ceva, Antonia: oare nu e mai comod să ne refugiem în lumea intangibilă a unor vremuri trecute şi să oftăm "înţelept" şi "pios" după sfinţii din vechime, decât să ne facem lucrarea concretă în realitatea de zi cu zi? Fie şi rugîndu-ne, de exemplu, la ei!
Te-ai gândit vreodată cât e de hoţ omul, în hăţişurile dinlăuntru încă neabordate cu plugul rugăciunii şi cu sabia binecuvântatelor necazuri? Câtă evlavie de faţadă au "cuvioşii" şi cum trag ei la confortul lor facil care face, precum spun adeseori, ca credinţa noastră să fie nevrotică? Adică, în fond, vicleană. Şi cum ne sufocăm în păreri în loc să mişcăm fie şi măcar un deget pe o faptă concretă de smerită ascultare?....