[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Deci colegul de forum, fratele nostru drag, rătăcit în minciunile demonilor responsabili pentru penticostalism, este precum fratele cel mare din pilda fiului risipitor, care nu vroia întoarcerea acasă a fratelui mai mic, cum nici demonii, mai mari ca noi, ca vârstă, nu vor mântuirea noastră, a oamenilor, rătăciţii.

Igor, eu mă tem că interpretezi abuziv şi ciudăţel o mulţime de lucruri. Te cam grăbeşti, frăţia ta, mi se pare, să suceşti cum îţi vine, aşa la focul/rugul zelului nestăpânit, texte şi fapte cărora Părinţii le-au dat tâlcuirea în Duhul după multă liniştire şi silire de sine.
Igor, o întrebare: faci vreo distincţie între interpretativitate şi tâlcuire duhovnicească?

*
Acuma hai să revedem puţin, atât cât e la îndemâna oricărui cititor onest, o frântură cât de mică din pilda fiului risipitor.
De unde ai scornit ideea că fratele cel mare nu vroia ca fiul risipitor să se întoarcă acasă?
În Scriptură găsim doar că fratele mai mare se supără, simţindu-se nedreptăţit/nerăsplătit cu dreptate, atunci când află de darul tatălui ("Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos." Lc 15,27) pentru fiul risipitor care se întoarce acasă.
Nu scrie nimic despre dorinţa fratelui mai mare de a nu se mai întoarce acasă fiul cel mic. De unde ai scos asta?

În pericopa respectivă, găsim pe de o parte bucuria tatălui pentru fiul reîntors acasă. Iar pe de altă parte supărarea fiului cel mare pentru cinstea şi dărnicia cu care fiul cel mic a fost întâmpinat la întoarcere.
Citim cu toţii, negru pe alb. Supărarea fiului cel mare e foarte explicită în text şi are ca obiect nu întoarcerea acasă a fratelui, ci reacţia tatălui la întoarcerea acasă a fratelui. Vrei să fii bun şi să operezi distincţia?

"Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta..." îşi începe fiul cel mare plângerea, îndreptăţindu-se înaintea tatălui. "Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei." - exprimă el, limpede, motivul supărării sale.
Vedem că, aşa cum se întâmplă de multe ori între fraţi, fiul cel mare se simte răsplătit mai puţin decât fratele cel mic, deşi el a fost ascultător, merituos, iar nu rebel şi vagabond, risipitor şi ruşinat de faptele rele. El contestă dreptatea tatălui, îşi strigă propria dreptate, se mânie pentru aceasta, protestează. Şi îşi judecă aspru fratele.

"Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat." (Lc 15, 31-32)

Igor, frate, pilda aceasta atât de frumoasă, care ne stârneşte cele mai bune simţăminte şi ne ajută să întrezărim o dată în plus distincţia dintre dreptatea noastră şi dreptatea/iubirea lui Dumnezeu
îmi pare că nu merită pângărită prin interpretări abuzive
şi nici nu merită folosită pe post de bâtă pentru a lovi în fratele risipitor căruia i-ai găsit ca fraţi taman pe draci.

Mai cuminte ar fi, zic eu, să ne uităm încă o dată cu atenţie înlăuntrul nostru ca nu cumva să ne găsim taman în postura mâncătorului de roşcove şi, duşi de febra visării, să ne credem fiul cel cuminte, ori, încă mai deplasat, să nu cumva să ni se pară că suntem, vai, însuşi tatăl!
Până una alta m-aş bucura să îţi ceri iertare de la penticostalul tău adversar pentru cuvintele mizere pe care i le-ai adresat, iar mie să îmi mulţumeşti (ca să mă dau şi eu mare că am primit azi măcar o mulţumire din partea unui om) pentru că , în loc să merg cu băiatul cel mijlociu la fotbal în curtea şcolii, uite că am ales să îţi pun ţie sub ochi ceea ce ai fi putut să îţi aşterni singur, dacă nu bătea atât de tare alizeul deşertăciunii prin foilea alea pe care le exhibezi degeaba la avatar.