[cristiboss56]

Ce este rugăciunea minții?
„Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 77)
Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești. Prin diferite cuvinte, cugete și sfinte istorisiri Îl slăvim, Îi mulțumim, Îl rugăm și Îl implorăm pe Domnul. Dar rugăciune a minții se numește în special această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Se mai numește și rugăciune monologică sau de un singur gând, fiindcă se constituie din neîncetata repetare a acelorași cuvinte și a aceluiași gând.
Ne adresăm Domnului. Celui care a creat lumea și în continuare o ține și îi dă viață. Celui care ne-a plăsmuit din bunătate după chipul și asemănarea Lui și Căruia se cuvinte toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi mărturisim că Însuși Domnul este Dumnezeu-Omul, persoana istorică a lui Iisus Hristos, Care a primit și a luat trup omenesc din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria în vremea lui Cezar Augustus, ca să mântuiască pe om din neascultarea, aducătoare de moarte, de voia lui Dumnezeu și ca să ne dăruiască din nou viață adevărată și veșnică. Prin „Fiul lui Dumnezeu” propovăduim că Domnul nostru Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este Cel prin care am cunoscut pe Tatăl și Care ne-a trimis la Cincizecime harul Duhului Sfânt, Care rămâne de atunci și în continuare asupra Trupului Lui, Biserica.
De la Acest Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit cerem cu smerenie să ne miluiască pe noi păcătoșii. Omul smerit simte adânc înlăuntrul său starea lui tragică pe care i-a creat-o păcatul, despărțirea și înstrăinarea de Plăsmuitorul său. Simte încă și că această stare de moarte duhovnicească nu poate să o îndrepte el singur, oricât de mult ar lupta, oricâte fapte bune ar face, oricâte virtuți ar dobândi. Simte nevoia de ajutor. Simte nevoia să strige, precum ucenicii în furtună: „Doamne, mântuiește-ne că pierim” (Mt. 8, 25). Simte că nu poate prin îndreptățire să caute mântuirea, că nu o merită. De aceea aleargă la milostivul Stăpân singurul Iubitor de oameni adevărat, îndelung răbdător și mult milostiv care împarte în dar izbăvirea și mântuirea oricui o cere. Și într-adevăr acela nu eșuează în scopul lui.
Prin rugăciune oferim smerit slăbiciunea noastră doctorului sufletelor și al trupurilor, ca să ne vindece. El ne așteaptă plin de dragostea și bunătate, personal, pe fiecare dintre noi, ca să ne dăruiască mai întâi negrăita bucurie a întâlnirii personale cu El și în continuare experiența unică a înțeleptei tămăduiri a bolilor noastre. În fața Dumnezeului necuprins, negrăit și nesfârșit, dar care în același timp este și apropiat, cunoscut și oferit, simțim că primim adevărata noastră valoare, că prețuim adică mai mult decât lumea toată.
Trăind în rugăciune înaintăm și creștem în cunoașterea măreției lui Dumnezeu. Simțim că Dumnezeu împărățește în viața noastră. Că stăpânește în cugetul nostru și în întreaga noastră ființă. Că devine El centrul vieții noastre. Că dă sens lucrărilor și gândurilor noastre și că le preface într-o continuă doxologie a bunătății Lui. Că inundă existența noastră, până în adâncurile ei, cu o puternică iubire pe care nu poate să o descrie cuvântul omenesc, față de Însuși Dumnezeu, față de icoanele Lui, față de semenii noștri și întreaga creație.
Arhimandritul Tihon