" dacă e să facem o comparatie între cele două vedenii si între ce au trăit Francisc si Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înăltare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovnicesti, ca o luminare de sus a mintii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa si întunecată evident de propria închipuire si propriile simtiri.
O altă deosebire între cei doi este relatia diferită pe care si-o exprimă fată de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieste puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa si îl primeste pe Hristos în inimă, Francisc primeste în închipuirea sa simtiri îndeosebi din viata pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.
În acelasi timp cu dorinta lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există si hotărârea sa de a imita si alte aspecte pământesti ale vietii lui Iisus. Nu numai ca si-a trimis proprii "apostoli" în diferite părti ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleasi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăsi Cina cea de Taină. "A refăcut", scrie biograful său, "acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară." [21] Această faptă nu poate fi îndreptătită de viata sa spirituală, oricât de cât de aspră a fost nevointa lui sau oricâte virtuti ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severitătii căderii sale în înselare duhovnicească."
Pricina de căpătâi care a nimicit viata ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut si a fost învătat acesta. Date fiind acele vremuri si starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. "Vicarul lui Hristos pe pământ", cu ale sale pretentii de autoritate duhovnicească si temporală, era un reprezentant al mândriei duhovnicesti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilitătii (negreselniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc si, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, si Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărtire către franciscani, atunci când a rostit: "Acum mă cheamă Dumnezeu, si vă iert pe toti, fratilor, atât pe cei de aproape, cât si pe cei de departe, de toate greselile si răutătile, si vă sterg păcatele atât cât îmi stă în putere". [39]
Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însusi se simtea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se stie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei si a Împărtăsaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credintei în sfintenia proprie.
Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu si-au îngăduit niciodată să-si atribuie dreptul de a ierta păcate. Toti au murit cu gândul proprii păcătosenii si cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fratii strânsi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fratii l-au întrebat: "Părinte, spune-ne cu cine vorbesti?" Sf. Sisoe a răspuns: "Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăintă." Atunci când fratii, stiind că Sisoe era desăvârsit în virtuti, au răspuns "Tu nu ai nevoie de pocăintă, părinte", Sfântul le-a zis: "Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăintei." [41]
În sfârsit, asa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor si-a trăit viata într-o înselare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, si până în ceasul mortii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta si el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste si milă, si care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.
Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovnicesti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputintă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.
|