[Monnis]

Fallen, mie mi-a plăcut acest articol "Salvează sufletul copilului tău!" Virgiliu Gheorghe, Articol publicat în numărul 65 (Iunie 2014) al revistei Familia Ortodoxă. http://www.marturieathonita.ro/salve...copilului-tau/

Vă redau un fragment, poate vă este de folos.
"Sub presiunea concepţiilor darwiniste, conştiinţa, mintea şi inima, ca şi puteri principale ale sufletului, şi-au pierdut relevanţa spirituală, pur şi simplu devenind „conştient”, „intelect” sau doar inimă de carne, apelată cel mult în retorica discursului amoros. Această uriaşă pierdere, această copleșitoare înfrângere suferită de omul zilelor noastre pe teritoriul vieţii sale lăuntrice se află, poate, la originea răului pe care nu mai reuşim să-l biruim și să-l îndepărtăm din viaţa noastră. Cel mai mult acest lucru devine vizibil în eşecul din ce în ce mai răspândit în creşterea şi educarea copiilor. „Am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la proprii copii” Amăgiţi de gândul că, pentru a-i „asigura copilului tău viitorul”, este suficient să-i pui la dispoziţie confortul, lucrurile, smartphone-ul, calculatorul, banii, casa sau maşina de care va avea nevoie în viaţă, nu mai putem preîntâmpina tristeţea şi însingurarea, vulnerabilitatea şi nefericirea acestui copil. Îmi mărturisea cu ceva ani în urmă o tânără internată la un centru de dezintoxicare din Bucureşti, fată ai căror părinţi erau multimilionari, că a făcut tot posibilul pentru a-i convinge că are nevoie de prezenţa lor, de apropierea lor măcar cu gândul, dacă nu şi prin prezenţa fizică – dar nu a reuşit. Pentru aceasta consumase alcool şi droguri, se implicase în acte de violenţă şi erotism, doar-doar îi va conştientiza pe părinţi că are nevoie de cu totul altceva decât ce i-au oferit ei. Desigur, această fată ajunsese cumva la limita disperării – însă, într-o măsură mai mare sau mai mică, majoritatea copiilor suferă astăzi din cauza raportării noastre greşite la lume şi la propriul suflet, la propria conştiinţă şi la Dumnezeu. Copiii noştri cresc singuri nu numai pentru că lipsim prea mult din viaţa lor, absorbiţi de muncă şi de drumurile pe care le avem de făcut, dar şi pentru că am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la ei.

Mintea ne este tot mai risipită în cele din afară, în ştiri, telenovele sau tot felul de alte televizionări, în interminabile convorbiri telefonice, în navigarea în spaţiul virtual sau în multe alte evenimente şi griji – care se aşază, ca un zid de nepătruns, între noi şi proprii noştri copii. Ne doare că nu ne ascultă, că nu-i interesează cartea, că nu-i mai interesează nimic serios în viaţă, însă nu înţelegem că aceasta este, în cele mai multe cazuri, reacţia firească sau efectul previzibil al faptului că ne percep și ne tratează exact aşa cum noi înşine, mai mult sau mai puţin conştient, ne valorizăm interior. Căci dacă noi înşine nu ne respectăm, pentru scăzuta stimă de sine la care ne-a adus o viaţă lipsită de un sens mai înalt şi de o demnitate a propriilor acte, cu atât mai mult copilul nostru nu va putea să ne recunoască autoritatea, să o respecte şi să o urmeze. E absurd să cerem de la ei ceea ce nici măcar noi înşine nu ne oferim. Acestea şi multe altele contribuie la uriaşa dramă interioară prin care trec copii şi tinerii noii generaţii. Să nu aşteptăm, aşadar, de la psihologi şi politicieni, de la lume sau de la tot felul de circumstanţe şi evenimente exterioare salvarea copiilor noştri. Aceasta depinde în primul rând de noi – dar nu atât de agitaţia noastră în cele exterioare, cât mai ales de adunarea înlăuntrul nostru, de reconsiderarea vieţii noastre dintr-o altă perspectivă: aceea a relaţiilor interioare mult mai profunde, a privirii în ochii celor de lângă noi, reflectându-i în atenţia pe care le-o acordăm, în dragostea noastră pentru ei şi pentru Dumnezeu."