[Ioan_Cezar]

S-a mai întâmplat în istoria lumii
şi îmi îngădui să cred că se va întâmpla mereu, până la sfârşit,
ca oamenii să se adune laolaltă şi să cugete la om şi la Dumnezeu, la întâmplările vieţii...:) Ba, încă, şi la voalurile morţii.

Îmi vine în minte o întâmplare de acest fel petrecută pe-un drum, unul care ducea la Emaus. Atunci, doi oameni încă nelimpeziţi şi mult necăjiţi, în aşteptarea iubitoare a inimii lor, depănau mergînd şi mergeau depănînd întâmplările vremii aceleia. Ei nu erau lămuriţi cu totul. Aşteptau, nădăjduind. Aşteptau în iubire, Iubirea.
S-a alăturat lor un alt călător iar ei au fost miraţi - cum, toată lumea ştie ce s-a întâmplat iar tu nu ştii încă nimic?
Acela, însă, a lăsat deoparte întâmplarea vremii şi, pentru o clipă, doar, s-a cufundat în cercetarea Cuvântului. El cunoştea bine Scripturile! Le-a vorbit lor, pe îndelete, ori poate concentrat, cu foc aprins, aşa cum doar el se pricepea... Că, doară, Domnul Îşi cunoaşte şi Scriptura şi cititorii, nu-i aşa?

Apoi au rămas singuri. Şi se mirau: ai văzut cum ardea inima în noi când ne tâlcuia El scripturile, pe cale?

Fraţilor, să căutăm cu bunăvoinţă şi nădejde Duhul Atoateluminător al Domnului, mai întâi! Şi, căpătînd noi oarece părtăşie cu El, să ne lăsăm doar atunci încredinţaţi de cele ce ni le va arăta în legătură cu noi şi cu Dumnezeu şi, poate, legat şi de Părintele Arsenie Boca.
De nu arde inima în noi atunci când pomenim pe Părintele, cum cugetăm? Să nu fie el omul lui Hristos? Dar, dacă, vai, nu suntem noi cu adevărat călătorii aceia spre Emaus şi spre Împărăţie?...
Aceasta îmi pare a fi prima grijă potrivită pentru noi, iar nu vreo alta, exterioară nouă...
Mă iertaţi de îndrăzneală,
Doamne ajută!