Plimbându-se cu mama sa pe marginea unui râu, Corina a întrebat:
- Mamă, pentru ce le zice „nu-mă-uita" acestor mici și drăgălașe flori albastre ca seninul cerului și care au un cerculeț galben în mijloc? Ele cresc și se află foarte multe pe malul râului.
Mama i-a răspuns:
Numele lor este vechi și iată ce se spune despre el. A fost odată un om, care, plecând într-o călătorie lungă, a fost însoțit de soția sa până la țărmul unui râu. În momentul despărțirii, văzând aceste floricele albastre, ea a cules câteva și i le-a dat soțului, care le-a păstrat ca pe o amintire. La rândul său, i-a zis soției: „Asemenea și tu, draga mea, de câte ori vei vedea o floare ca aceasta, să te gândești la mine pentru a nu mă uita". De atunci li s-a dat numele ce le-a rămas până astăzi.
Atunci Corina i-a răspuns:
- Dar eu, mamă, care nu m-am despărțit nici de părinți, nici de frați, nici de surori, de cine să-mi aduc aminte, la vederea acestor flori?
- De cine? De semenii noștri aflați în suferință, pe care trebuie să-i privim ca pe frații noștri și să-i ajutăm în nevoile lor, pe cât ne va sta în putință.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|