Iar normalitatea nu poate fi definită de om, pentru că ea ține de bine și rău, care sunt categorii transcendente, instituite de Creator. Cel ce își însușește binele împrumută, și el, din transcendența acestuia, sfințindu-și viața.
La omul care nu-L cunoaște pe Dumnezeu, binele și răul devin valori relative, schimbându-se în funcție de repere temporare și care n-au niciun fel de putere de a da sens vieții.
Omul fără Dumnezeu este „nebun”, cum spune Biblia, adică nu-i bun, nu cunoaște binele.
De aceea nu ne putem înțelege nici aici, pentru că nu avem aceeași perspectivă cu privire la bine și rău. Dacă nu primești învățătura dăruită de Dumnezeu, nu mai recunoști nici măcar firescul, așa cum a fost el creat, cu sens, (pro)creator.
Se pierd înțelesuri atât de evidente, cum ar fi că femeia este pentru bărbat și bărbatul pentru femeie, mintea devenită autonomă iese de sub controlul Rațiunii (Logosului care le-a făcut pe toate) și, crezându-se cunoscătoare și de sine stătătoare, pune totul sub semnul îndoielii. Acea îndoială primordială, inoculată de Șarpe în Rai: „Oare veți muri?”
|