[Igor_Paslusnik]

Doamne...
Nu vreau minuni... Nu vreau nimic special, decât uimit de prezenţa Ta de pretutindeni, vreau doar să mă mântuiesc, să fiu cu Tine, veşnic, cu Creatorul meu...
Ştiu Doamne... că fiecare respiraţie a mea e o minune, fiecare clipire din ochi, pas făcut, şi fiecare mişcare a degetelor mele, e o minune. Ştiu că fiecare fir de păr de pe mine, e o minune, fiecare fir de păr de pe orice animal e o minune.
Doamne... fiecare atom şi bacterie e o minune. Totul e întrun atât de minunat echilibru, doar Tu, Iubirea, poţi face asta, Sfântă Treime.

Fiecare frunză, fiecare planetă, stea, galaxie, e o minune. Sunt atât de mic şi neputincios, în faţa acestora, dar mai ales în faţa unui fir de iarbă. Nu-l pot crea, pot doar să-l admir. Să mă uimesc de Tine, Dumnezeule Iubire...

Nu vreau nimic fără Tine.
Nu vreau să pot ceva fără Tine.
Nu vreau să trăiesc, să vorbesc să gândesc, fără Tine, Doamne, Dumnezeule meu, Hristoase...
Ştiu că nu pot face ceva fără Tine, şi dacă am ceva, orice, e de la Tine, TU mi-ai dat, şti ce mi-ai dat şi de ce. Deci de ce să nu mă bucur, când Tu eşti izvorul bucuriei?
Orice am, orice pot, orice fac, vreau să fie cu Tine, prin Tine, Doamne... Ştiu că nu pot nimic fără Tine, şi e atât de bine aşa...

Oricât de multă ştiinţă ştiu, din orice domeniu, Doamne, dacă Tu lipseşti din viaţa mea, nu ştiu nimic. Şi mor şi trec şi plec în abisul durerii oamenilor care te resping pe Tine, Iubire...

Doamne...
Toată creaţia, e plină de miliarde de minuni. Un infinit de minuni... Dai în fiecare zi, la fiecare om, la tot universul. Fiecare gând e o minune...
Cum să nu fiu bucuros, în fiecare miime de secundă?
Cum să nu Îţi mulţumesc în fiecare miime de secundă?
Cum aş putea să nu Te slăvesc, uimit, cu dor fierbinte, de a mă lăsa să Te slăvesc, în fiecare miime de secundă, Doamne?
Cum?
E atât de bine, să spun "Doamne Iisuse"... Doamne Iisuse... Atât de dulce... Atât de dulce... Nimic nu egalează bucuria asta, care nimeni niciodată nu o va lua de la noi, cei care te iubim pe Tine...

Toate dulceţile, orice ar fi ele, trec... Ţin atât de puţin, sunt atât de goale... de reci, de schimbătoare şi trec, se duc şi mor... Amintiri din alte secole, ca o poză veche e unor lucruri vechi...

Dar Tu! Tu eşti! Tu eşti cu adevărat. Tu nu ai timp. Te respirăm pe Tine, în fiecare gură de aer ce o luăm în piept. Dulceaţa cea adevărată eşti Tu, Doamne...
Prin Tine, descopăr şi simt, că toţi oamenii, sunt atât de buni şi de frumoşi... Nu au cusur în frumuseţea lor. În fiecare om, Te văd pe Tine. Cu toţii purtăm chipul Tău... atât de frumos... Eşti atât de frumos, Doamne...

Mă îndrăgostesc de fiecare om, în ei te văd pe Tine, mă îndrăgostesc de Tine, mereu, şi tot mai mult, sunt tot mai fascinat de Tine, Bunul meu Domn Iubire...
Cum eu atât de mic, un punct, un atom sunt, în harta universului, pe care Tu o ştii... Tu te-ai gândit la mine, m-ai creat, mă ţii în fiecare zi, la fiecare răsărit de soare, Doamne... pe mine? Dar cine sunt eu? Atât de important sunt pentru Tine, Doamne, eu? Toate apelativele şi diminutivele exprimării uimirii faţă de iubirea Ta, nu vor fi de ajuns, nici dacă aş inventa alte câteva mii, nu sunt de-ajuns...

Fiecare îmbucătură de mâncare, fiecare bulgăre de pământ, picătură de apă, le-ai aşezat pe toate...
Sunt fără cuvinte...

Tăcerea... şi Tu... În linişte te aud pe Tine, în trilul păsărilor, care şi ele te slăvesc pe Tine, cum spui în Biblie, că şi corbii te slăvesc...

Eu de ce m-aş opri? De ce nu te-aş mai slăvi? Vai mie... De ce să treacă o secundă, fără să mă gândesc la Tine?
Doamne Iisuse...
Doamne Iisuse...

Ai milă mai departe de mine...