"Iar atunci când numele meu nu va mai fi decât o amintire, ce nădejde mai bună pot avea cei care stau pe culmi singuratice, decât nădejdea că se va afla cineva care să-i iubească și să-și amintească de ei până și dincolo de mormânt.”
(Maria, Regina României)
Fără Regina Maria, istoria monarhiei române nu ar fi completă. „Dacă în istoria contemporană a României au existat trei bărbați care au purtat titlul de Rege al României Mari: Ferdinand I, Mihai I sub Regență și Carol al II-lea, o singură femeie a avut onoarea și cinstea de a fi Regină a României Mari și aceasta a fost Majestatea Sa, Regina Maria.”
Anul acesta, pe 18 iulie, se împlinesc 77 de ani de la moartea celei mai iubite Regine a românilor. Pe 15 iulie 1938, Regina noastră, grav bolnavă, dorindu-și să se întoarcă cât mai repede în țară, „a părăsit sanatoriul de la Dresla. (…) Deși doctorii au cerut ca să fie transportată cu avionul, Carol a obiectat cu privire la acest cost. Călătoria prin munți cu trenul a fost atât de grea, încât ea a început aproape imediat să sângereze din nou. Dr. Stoermer, care călătorea cu ea, a fost nevoit să-i administreze permanent oxigen, iar a doua zi el a dat ordin ca trenul să se oprească în micul oraș Cernăuți din Bucovina.
Soarele de vară ardea nemilos deasupra vagonului de oțel. De îndată ce populația locală a aflat că ea era acolo, oamenii au tăiat copaci imenși pe care i-au adus la calea ferată, construind un umbrar ca să o protejeze pe Regină de căldura îngrozitoare. Cât a fost ziua de lungă, țăranii au adus găleți cu apă și au udat oțelul încins. Dar temperatura din interior nu a scăzut și după douăsprezece ore Maria a cerut ca trenul să pornească.
Nimeni nu a putut-o refuza. Trenul a pornit din nou, foarte încet. Cum șerpuia prin munți și dealuri de-a lungul țării, șefii de gară își scoteau șepcile și pâlcuri de oameni așteptau la trecerile de cale ferată ca să vadă pentru o clipă vagonul albastru-argintiu cu perdele trase. «Regina moare», repetau ei. Când trenul a ajuns în cele din urmă la mica gară de la Sinaia, la orele 8,45 seara, familia Reginei-mame și membrii mai importanți ai casei sale au fost îngăduiți pe peron.
Deoarece Maria a refuzat să fie dusă de la tren pe targă, ofițerii din regimentul ei au conceput un scaun portabil cu care o puteau scoate – cu grijă, la pas – din gară. Pentru ultima ei apariție în public, Maria a ales o rochie largă gri-perl, o rochie care mai curând plutea în jurul trupului său diform decât îl cuprindea. A încercat să zâmbească vitejește celor care au încercat să-i sărute mâna”.
La scurt timp, pe 18 iulie, la ora 17.38, Regina Maria moare la Castelul Pelișor. Dorința sa a fost să trăiască ultimile clipe în țara căreia i-a dedicat întreaga viață. Vestea morții celei mai îndrăgite Regine a adus „o tăcere impresionantă”5 ce s-a așternut în sufletul tuturor. „În sunetul clopotelor, în durerea copleșitoare a întregului popor care a iubit-o și care nu o va uita niciodată Marea, Sfânta Regină Maria, a făcut ultimul drum, în eternitate. (...) Zeci de mii de oameni au venit pentru a aduce ultimul omagiu celei mai bune Regine din lume.”
Pe 20 iulie corpul neînsuflețit al Reginei Maria a fost adus la București, „unde a fost expus pe catafalcul de onoare în salonul alb de la Cotroceni”, apoi, peste câteva zile, „trupul Mariei a fost pus într-un vagon deschis pentru călătoria la Curtea de Argeș. În mod normal, era un drum de două ore de la București, peste Câmpia Română, până la vechiul oraș de la poalele munților, dar trenul a trebuit să oprească de atât de multe ori, încât au fost necesare șase ore ca să acopere distanța. Mii de țărani, cu lumânări aprinse în mâini, însoțiți de preoții lor de țară, îngenuncheau lângă calea ferată ca să-și aducă ultimul omagiu. S-a spus că atât de multe flori fuseseră aruncate pe sicriul din vagonul deschis, încât soldații din garda de onoare care stăteau în poziție de drepți riscau să fie sufocați”.
Și presa vremii, la rândul său, descria în triste cuvinte sfârșitul singurei Regine a României Mari: „Aripa necruțătoare a morții a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s-a îmbrăcat în zăbranic violet – așa cum a voit dânsa – și cu suflete cernite, toți supușii săi – căci toți au iubit-o – au venit să aștearnă flori roșii, pe cea de pe urmă cale a ei. Moartea e crudă și nu face deosebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi însă nu putem concepe ca Regina noastră să se cufunde și ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea oamenii, pe toți fii țării acesteia, fără deosebire. De aceea, azi, la mormântul ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții i-am ridicat altare în sufletele noastre, unde memoria ei va fi veșnică.”
Regina Maria s-a contopit cu interesele și aspirațiile poporului român, reușind să simbolizeze suferințele, năzuințele și triumful unei întregi națiuni.9 „Personalitate hotărâtă”, prin „voința, sinceritatea, vitalitatea și veselia sa”, a fost Regina care a cucerit inimile tuturor românilor. Elegantă, inteligentă, sentimentală, cu simțul umorului și, mai presus de toate, dornică de libertate, a știut întotdeauna să se facă remarcată, apreciată și îndrăgită. „Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin țară, vorbea cu țăranii”, și era atât de iubită încât „potretul său stătea alături de icoane”.
Cu sufletul încărcat mereu de bunătate și, mai ales, încrezătoare în forțele proprii, cucerea pe oricine cu felul său de a fi. Nu cunoștea temea și curajul său a fost de multe ori hotărâtor pentru soarta României.
A fost Regina noastră...„Frumoasă de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. (…) Fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj (…) dragoste de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugați la aceasta o hotărâre neșovăelnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii oamenești și o indulcență pe care experiența o da tuturor sufletelor alese. (…) Era o splendoare, orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie și de colorit.”
Întreaga activitate a Reginei Maria în slujba țării sale va rămâne incontestabilă indiferent de trecerea timpului. Prin demersurile sale, călăuzite întotdeauna de dorința împlinirii celor mai înalte idealuri ale statului român, imaginea Reginei Maria va rămâne veșnic vie în conștiința națională. Nu au existat bucurii ale poporului său pe care să nu le fi împărtășit, precum nu au existat nici dureri pe care să nu fi încercat să le aline.
Prin acțiunile sale, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic, dar mai ales din Primul Război Mondial, Regina Maria a dovedit că tot ce a realizat a fost expresia dragostei sale. A fost curajul tuturor de a merge mai departe, când totul părea pierdut și fără sens, a fost puterea care a ridicat moralul și celor mai pesimiste suflete, a fost un adevărat simbol al speranței și al răbdării, fără de care poporul român nu și-ar fi îndeplinit idealul de veacuri. Ea a fost cea care a rămas întotdeauna neclintită în credința sa, cea care a refuzat să se simtă înfrântă, sau să se clatine în fața tumultoaselor evenimente.
Regina Maria a considerat înfăptuirea tuturor acțiunilor ce au dus la sporirea prestigiului țării ca pe cea mai de seamă misiune a vieții sale. Prin demersurile sale, înfăptuite întotdeauna cu dragoste și nesfârșită încredere în puterea binelui, Regina noastră reprezintă întruchiparea exemplului că doar cei care nu renunță niciodată și merg întotdeauna înainte, tot înainte, indiferent de greutăți și dureri, pot sta demni în rândul biruitorilor.
Contribuția sa din anul 1913 în vederea întrajutorării soldaților bolnavi de holeră, toate încercările din perioada neutralității de a atrage sprijinul Marilor Puteri ale vremii, scrisorilor trimise cu insistență verișorilor săi imperiali, în vederea acordării de ajutor în timpul războiului, dar mai ales întreaga muncă desfășurată în timpul celor doi ani de pribegie în Moldova, dovedesc în mod clar însemnătatea Reginei Maria pentru țara noastră.
Numai datorită ei Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București cu Puterile Centrale, numai datorită ei am stat alături de învingători la Conferința de Pace de la Paris căci, așa cum obișnuia, nu a ezitat nici o clipă să-și aducă sprijinul și a luptat pentru cauza României cum doar ea știa mai bine.
La Paris, și-a folosit toată priceperea pentru a obține o poziție mult mai avantajoasă pentru România în cadrul Conferinței de Pace. A discutat fără sfială cu cei mai importanți lideri ai momentului, încercând de fiecare dată să convingă și să dovedească, în ciuda tuturor piedicilor, că țara sa merită mult mai mult pentru întregul efort depus în timpul războiului.
A cucerit și a fascinat conducători de seamă, jurnaliști și oameni de rând, toți admirând devotamentul cu care lupta pentru binele poporului său. Ea, cea care în timpul războiului a înfruntat cele mai groaznice lipsuri, a știut să strălucească, mai bine ca oricine altcineva, în marile capitale ale lumii. A convins prin frumusețe, tact și inteligență.