[tabitha]

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar, Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!” Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Cristian Cealera

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”