[cristiboss56]

"Ce frumos e! Ce față luminoasă are!"

Pe data de 19 iulie se împlinesc 4 ani de când părintele Arsenie Papacioc a plecat la cele veșnice, iar cei care l-au cunoscut îi evocă neîncetat prezența.
La data de 19 iulie 2011, starețul Iustin Petre de la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian din județul Constanța pătrundea cu evlavie în chilia duhovnicului de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. Momentul pe care toți l-ar fi vrut amânat, dar pe care Papacioc îl aștepta cu intensitate, doritor de întâlnirea cu Hristos, se petrecuse.
"Am ajuns la părintele cu jumătate de oră după ce trecuse la Domnul. Era întins pe pat, dezbrăcat până la mijloc. Lângă el, un ucenic și un medic. Eu îl priveam cu un soi de sfială și curiozitate în același timp. M-am surprins admirându-i trupul atletic, fără pic de grăsime, pielea perfect întinsă. Un trup de adolescent sportiv, mi-am zis. Ce frumos e părintele! În ultimile luni de viață, mai ales, pielea părintelui, pe mâini și pe față, se pigmentase cu acele pete maronii ale bătrâneții. Priveam și nu-mi venea să cred ochilor. Vizibil pielea s-a curățat până a căpătat o culoare alb-sidefiu. Am avut impresia puternică că sunt martorul unei minuni în plină desfășurare. M-am abținut să fac aprecieri cu cei de față. În zilele care au urmat până la înmormântare mai trăgeam din când în când cu urechea să aud ce vorbesc oamenii care veneau șiruri, șiruri, să aducă un ultim omagiu părintelui lor duhovnic. Am auzit de nenumărate ori cuvintele: «Ce frumos e părintele! Ce față luminoasă are! Ce mâini albe!». Atunci m-am încredințat că minunea la care am fost martor a fost cât se poate de reală", își amintește starețul Iustin de la Casian.
Aceasta și alte amintiri sunt cuprinse în cartea "Ochii prin care vedeam cerul", pe care fiii duhovnicești de la mănăstirea Ioan Casian au închinat-o părintelui Papacioc. Volumul va fi lansat luni, 20 iulie, ora 19, la Casa de Cultură Constanța, în prezența arhiepiscopului Tomisului, ÎPS Teodosie, și a părintelui Ilarion Dan, duhovnicul mănăstirii Crucea. Cartea redă mărturii ale celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Arsenie Papacioc.

ÎnaltPreaSfințitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, dezvăluie că părintele Papacioc a ajutat la ridicarea lăcașurilor de cult, oferind banii lăsați în chilie de credincioși. Atunci când cineva avea nevoie știa că la duhovnic găsește nu doar alinare sufletească, ci și o mână de ajutor din cutia milei.
"Părintele Arsenie a ajutat să se zidească zeci de biserici și mănăstiri cu banii pe care îi primea de la credincioși. Își dădea toți banii celor care veneau să-i ceară ajutor și le zicea: «Să nu știe nimeni decât Dumnezeu!». Era milostiv cu tinerii, era milostiv cu săracii. Îi îmbărbăta pe cei bolnavi care veneau la el să-și plângă suferințele. «Suferința trebuie dusă la medic – le spunea - dar trebuie arătată și lui Dumnezeu, pentru că puterea niciunui medic nu este mai presus de puterea lui Dumnezeu». Apoi le făcea rugăciune. Plecau de la părintele atât de întăriți și ușurați zicând: "Parcă nu mai am aceleași dureri, parcă sufletul s-a mai ușurat puțin și mintea s-a luminat». Nu lăsa pe niciun om în suferință. Nu căuta la fața omului, îi primea pe toți", mărturisește ÎPS Teodosie.

Arhiepiscopul Tomisului a mai lăsat să se știe un lucru, de care mulți s-au întrebat. De la venirea sa în Dobrogea, numărul lăcașurilor de cult din Constanța s-a triplat.

"Părintele Arsenie a rămas în conștiința noastră atât de apropiat, fiind și un părinte al Dobrogei. A iubit atât de mult acest ținut! El n-a trăit în Dobrogea c-a vrut sfinția sa. Aici a fost chemat. Dumnezeu l-a ridicat și l-a purtat prin atâtea necazuri în viață care nu l-au biruit. Și ieșind întărit și înțelepțit din ele, a venit pe tărâmul Dobrogei, nu întâmplător, ci din rânduială dumnezeiască, să ne înțelepțească și pe noi. A fost în multe părți ale țării înainte. Unde se ducea, creștinii mergeau după el. Erau vremurile acelea tulburi. Era urmărit. La urmă a venit aici, într-un loc smerit. Aici, în pământul apostolic al Dobrogei, s-a simțit, de fapt, cel mai bine. Aici a cugetat, aici s-a rugat, aici a povățuit, în locul acesta sfânt, pământ apostolic, pământ al jertfelor, al rugăciunilor, al tuturor puterilor duhovncești ale înaintașilor noștri.
De aceea am socotit că părintele Arsenie, împreună cu părintele Elefterie de la Dervent, duhovnicul meu (18 ani mi-a fost duhovnic părintele Elefterie) sunt cei mai mari părinți dobrogeni ai vremurilor noastre. Dacă părintele Elefterie nu m-a putut primi în Dobrogea sa dragă, parcă l-a lăsat pe părintele Arsenie să mă primească aici, în 2001, când am fost întronizat pe scaunul Arhiepiscopiei Tomisului de către Preafericitul Părinte Teoctist, duhovnicul meu în acea perioadă. Atunci am mers să iau binecuvântare de la părintele Arsenie și mi-a zis: «Înaltpreasfințite, Dobrogea vă așteaptă de două mii de ani!» și mi-a dat ca un canon să înmulțesc bisericile și mănăstirile și să ridic credința dobrogenilor. Mi-am amintit atunci de părintele Sofian de la Antim, nașul meu de călugărie, care îmi vorbea adeseori despre părintele Arsenie înainte de a-l cunoaște, și-mi spunea: «Ce părinte curat și înțelept este!». Nimeni nu m-a întărit atât de mult, de când am venit aici, în Dobrogea, ca părintele Arsenie. De aceea eu îi sunt atât de îndatorat și recunoscător", a povestit ÎPS Teodosie în cartea "Ochii prin care vedeam cerul".

Părintele Arsenie Papacioc și preoții de la Casian Foto Arhivă starețul Iustin Petre
Starețul Iustin Petre de la Casian a relatat în volumul omagial cum a decurs ultima întâlnire cu părintele Arsenie Papacioc. "Avea 96 de ani. Era într-o duminică, ultima, când m-am dus cu obștea de la Casian să luăm binecuvântare. Când am ajuns la Techirghiol, la mănăstire, l-am găsit așteptând pe un scaun, în pridvorul chiliei. Aștepta, parcă, să vină toți cei dragi să-și ia rămas bun, să-și ceară iertare de la ei, așa cum face omul care știe cum să se pregătească de moarte. În zadar încercau maicile disperate să-l convingă să meargă în chilie să se odihnească puțin. Le refuza ferm din priviri. Nu mai era timp de odihnă. Așa l-am găsit, așteptând, cu ultimele puteri. Am mers pe rând să luăm binecuvântarea. Obișnuia bătrânul să sărute mâna oricărui preot, indiferent de vârstă, gest care pe mine mă onora și mă rușina deopotrivă, de fiecare dată. Zicea: «Două mari taine a făcut Dumnezeu: o Fecioară în care s-a coborât întreaga dumnezeire și preoția prin care se coboară Hristos în mijlocul nostru, iară și iară, la fiecare Liturghie»". (...) Spunea mereu: «Când eram mai tânăr mă bucuram de fiecare an zicând: am mai sporit puțin duhovnicește. Acum, când sunt bătrân, mă bucur, cu fiecare an care trece, pentru că mă apropii mai mult de veșnicie». (...) După două zile a murit".

Cuvinte vii spuse de părintele Arsenie Papacioc

Adevărul
• Adevărul este singurul care odihnește. Dacă nu ești în adevăr, nu ești în Dumnezeu. Și numai unul e Adevărul: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!"
• N-avem alt ideal decât acela de a muri sfârtecați și chinuiți pentru ideea de adevăr ce o știm că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleștare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului pe viață și pe moarte.
• Să știi ce ai de făcut ca să știi unde te găsești.
• Cu viața dăm mărturie! Și mărturisim Adevărul acolo unde suntem.

Prezența continuă
• Nu sunt întru totul pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoința în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă și smerită, prezența continuă a lui Dumnezeu în viața noastră.
• O clipă poate fi un timp și o suspinare poate fi o rugăciune.
• Pravila trebuie simțită.
• Tipic, tipic și la inimă nimic!
• Lupta cea mare e s-avem o permanență. S-avem inima mereu prezentă în Dumnezeu.
• Avem nevoie de prezența noastră totală atunci când avem o poziție de rugăciune.
• Dacă ați pierdut momentul, ați pierdut mult, imens de mult.
• Nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge!
• Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre. Are nevoie de inima noastră. O stare de prezență continuă este obligatorie. Și este și iubită de Dumnezeu inima trează.
• Așa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să știu multe și să am sufletul precupețit.
• La Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care există un prezent bun. Te-a iertat Dumnezeu! Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv.
• Avem nevoie de o stare de prezență interioară, nu doar de nevoință. Dacă faci nevoință începi să ai pretenții: "Eu am făcut, Doamne, dă-mi și Tu ceva...". Nu merge. Starea mea, de existență umană, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin lui Dumnezeu. Există o tendință de mai mult, totdeauna ești nemulțumit de tine. Nemulțumit, dar liniștit.