[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

Eu il simt ca sufera pt. ei, nu ca e plictisit.

Simt nevoia să meditez un pic pe tema asta. Nu pentru a vorbi despre mine, ca subiect major pe aici (cum tinde să se întâmple, din vina mea, desigur), ci pentru a meşteri un pic la (pe lângă?...:) tema care e taina.
Ar merita un topic aparte, bineînţeles, dar mă folosesc de prilej ca să scriu în trecere câteva gânduri, simţăminte, ce-or fi... Poate alţii mai vrednici ca mine s-or îndura să abordeze tema asta, cândva, că-i subiect cu totul demn de cugetarea creştinească, îmi pare...

Mai întâi, aş vrea să precizez că eu asociez termenul de taină cu liman. Cu odihnă, cu pace. Cu libertate a duhului. Cu împlinire. Evident, în Hristos, în deschiderea sufletului către Duhul, în căutarea Lui, în dorirea Lui, în iubirea Lui.
Or, limanul acesta, aşa cum îl cuget, e totodată oprire şi început. E oprire a unui tip de mişcare (anume cea căzută a minţii, cea întunecoasă, cea analitică/rece/raţionalistă/obiectualistă) şi saltul (prin răpirea care încununează dorirea) în altă mişcare. Aici s-ar putea să mă lovesc de obiecţia, bine argumentată, că saltul e în nemişcare. Trec peste asta acum.
Apoi, nu îmi pot închipui taina omului ca pe o însuşire individuală. Deşi se poate manifesta ceva din ea în mod individual. Însă eu văd taina ca pe proprietate de natură/ sorginte colectivă, relaţională, în care musai apare o deşertare care aminteşte (doar atât?) de perihoreză, iubire etc.
Aici voiam să ajung!
Confuzia dintre om ca mister (însuşiri ascunse, inexplorabile, de necuprins în maniera obişnuită a mişcării minţii şi voinţei) şi taina persoanei pe care o văd ca libertate de respirare în relaţie.
Un om este o taină în măsura în care un om este bun. Categoria aceasta are sens doar în relaţie cu alt om. Taina nu îmi pare deloc un termen absolut, ci unul relativ. Realitatea însăşi a tainei este relaţională. Poate nu întâmplător Biserica este Comuniune, mai întâi, şi încă o comuniune Euharistică.
O festă uriaşă, una perenă, ţine însă ochiul minţii în zbaterea pe patul lui Procust al narcisismului. Acest nenorocit de narcisism se exprimă în valuri repetate, nesfârşite parcă şi înghite orice mişcare născută întru taină, prefăcînd-o în bazaconia misterelor de tot felul, a enigmei şi a altor surogate sterile.
A cădea din taină în enigmă şi mister constituie, pentru mine, o jalnică şi lugubră schimonosire a menirii omului.
Persoana este taină, da. De aceasta îşi dă seama omul doar în relaţie vie, curată, adumbrită de Duhul Iubirii. Cum rar şi frumos se întâmplă (depun mărturie) în unele şedinţe de consiliere şi, cu mult mai puternic şi mai înălţător în minunatele adunări/petreceri laloaltă a sufletelor în Comuniunea Euharistică.
Când un om înfloreşte în alt om, reciproc aceasta, prin receptivitate şi dăruire simultan,
când un om înfloreşte în Duhul pe măsură ce Duhul înfloreşte în om,
eu numesc asta taină. Taina persoanei.
Aşa îmi pare, să fiu iertat că am scris cum mi-a venit...:)
Doamne ajută şi tuturor plecăciune.