[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de AGabriela

Drept ai grait, cu alte cuvinte trebuie sa te pui in pantofii celuilalt.
Cat in ceea ce ma.priveste cu.siguranta sunt multe alte cruci mai grele decat a mea si poatw mai sunt si altii care se confrunta cu framantarile pe care le am.si eu, de aceea tot vin pe.aici cu tot felulde "probleme" pe care unii cred ca.doar un "suflet de capra" le pot avea.

Suflet de capră avem cam toţi, fii liniştită. De eram oi, vreunul, se simţea asta, răzbătea cumva pe undeva....
Ceea ce putem face, însă, din postura de capre, e să lăsăm coada mai jos şi să căutăm să nu ne mai lăudăm cu râia noastră. Asta însemană să renunţăm, pe cât putem, la jalnicele obiceiuri lumeşti de a percepe viaţa noastră şi a altora - de a ne lamenta dubios, de a face paradă cu necazurile noastre, de a ne preamări pe ocolite, viclean şi stupid etc. Să renunţăm la jocuri psihologice de doi bani, pe scurt spus. (Cu atât mai mult la orice altă formă şi nivel de joc psihologic.)

Ţi-am mai transmis şi cu alte prilejuri un anumit tip de mesaj pe care, îmi amintesc vag, l-ai călcat în picioare nu ca capra ci ca porcu. Aşa îmi amintesc, n-are rost s-o dăm în dulcegării şi prefăcătorie ieftină.
Mesajul nu era al meu, n-am inventat eu soluţii şi miracole ci, avînd habar despre ce vorbeşti, îţi dădeam mai departe darul pe care îl primisem eu însumi şi de care mă folosisem - cu nădejdea că îţi va fi de folos ori măcar că îl vei avea onest în vedere.

Mai încerc încă o dată, chit că anticipez cam ce fel de reacţie vei avea (sau poate mă înşel?):
Orice întâmplare ori situaţie a vieţii noastre, fără excepţie, merită şi trebuie să fie pusă în raport cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea Lui pentru mântuirea noastră. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi voieşte să scăpăm din boală şi moarte, să ajungem cu bine Acasă, să fim fericiţi fiind sfinţi. Absolut toate intervenţiile Lui în viaţa noastră (şi intervine mereu, dar asta e altă discuţie) au ca scop pocăinţa noastră şi sporirea duhovnicească.
Discursul şi lucrarea Mântuitorului sunt duhovniceşti, nu lumeşti.
Necazurile, pierderile, suferinţele pot şi trebuie privite, aşadar, ca semn al proniei Tatălui nostru pentru noi. Ele comunică mereu un "ceva" salvator, sunt o tragere de mânecă, o atenţionare şi totodată un prilej, o "uşă" pentru a ne strecura din ograda caprei în Staulul Oilor. Prin Uşa Milostivirii. Iar pentru asta trebuie doar să lepădăm mândria de capră şi să luăm, fie şi ca încercare, apucăturile oii. Împrumutîndu-le o vreme, se întâmplă că ele încep să ne modeleze, să ne reconstituie. Dacă vrem! dacă ne lăsăm înmuiaţi şi modelaţi! Iar dacă intrăm ca o capră între oi, nu-i bai - se va vedea repede şi ne vom da singuri afară. Sau vom cere să devenim oaie, pentru a rămâne între oi - alegerea ne aparţine.

Privind o situaţie din viaţa noastră cu ochii celui ce caută pe Domnul, dintr-odată ea capătă alt sens, lasă deschisă calea către un rod neasemuit de bun, înţelepţeşte/luminează/sfinţeşte.
Un necaz este un dar neasemuit pentru om. Este prilejul ca, lepădînd ochelarii minciunii de pe ochii noştri (ochelari pe care poate nu i-am confecţionat noi dar sigur i-am acceptat cu încântare, o vreme, precum copiii, distraţi), să ne amintim de sfânta frică a lui Dumnezeu şi să deprindem ce înseamnă că tatăl iubeşte pe fiul pe care îl ceartă/îl bate.

Omul are de ales în necaz: se preamăreşte pe sine sau Îl preamăreşte pe Domnul.
În primul caz, reacţia lui e de revoltă, de neînţelegere, de scormonire, de suspiciune şi protest, de refuz al părtăşiei cu voia Domnului. Se lamentează, se preface că-i nevinovat ca porumbelu, se tânguie pentru, vai, ce i s-a întâmplat lui etc. Îi pare că păţaniile lui au un caracter excepţional, că nimeni sub soare nu a mai trecut prin aşa ceva etc. Reflexe de capră.
În al doilea caz, omul ia aminte la sine, se cercetează prin "grilele de lectură" a vieţii oferite de Biserică, tinde la rugăciune şi spovedanie deasă, cere sfat (nu cu iscodire ori cu preamărire/laudă de sine prin beteşug - ce perversiune!, ci sincer, cu nevoie mare, cu plâns), îşi urăşte sufletul, îşi simte inima ca pe un pietroi în ciuda emoţionalităţii expresive de suprafaţă.

De ce să Îl preamărească omul pe Domnul? Din nenumărate motive dar în primul şi în ultimul rând pentru a trăi. Pentru a reintra în Viaţă.

Iar toate acestea le găsim gătite nouă, slavă lui Dumnezeu, în Biserică. Ne aşteaptă, precum uneltele oricărui om lucrător, înclinat spre hărnicie, ca să ne desţelenim ogorul. Nu putem trăi, nenutriţi la nesfârşit, printre buruieni şi pietroaie. Avem nevoie de o plugărie bună, mai întâi!
Să facem deci pasul din tindă, înlăuntrul Bisericii, cât mai suntem pe cale.
E ceva "pragmatic", cu totul pragmatic!
Doamne ajută!